Fabrica de conserve care a marcat istoria Angliei. Cum a reuşit un negustor român să hrănească marea armată britanică

Fabrica de conserve care a marcat istoria Angliei. Cum a reuşit un negustor român să hrănească marea armată britanică

Fabrică de conserve din secolul al XIX-lea. Sursa foto: wikipedia

Cel mai mare furnizor de carne conservată pentru armata britanică a fost, la jumătatea secolului al XIX-lea, o fabrică de „carne murată” din Galaţi. Fabrica era în proprietatea unui om de afaceri evreu, care adusese tehnologia (inventată cu doar câţiva ani înainte) în Moldova, acolo unde animalele vii erau de două-trei ori mai ieftine decât în restul Europei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deşi poate părea incredibil, o fabrică de conserve din carne din Ţările Române a fost, la jumătatea secolului al XIX-lea unul dintre cele mai importante stabilimente industriale de profil din Europa. Mai mult decât atât, a ajuns să fie principalul furnizor al Marinei Regale Britanice.

Dincolo de succesul incontestabil, aceeaşi fabrică a fost – fatalitate! - la originea unei impresionante tragedii arctice şi a fost cât pe ce să provoace cea mai mare toxiinfecţie în masă din istorie.

Povestea, după cum veţi vedea în articolul de faţă, este una fascinantă şi face parte din acea latură mai puţin ştiută a istoriei, poate şi pentru că războaiele sângeroase au fost întotdeauna „mai plăcute” istoricilor decât realizările industriale.

Să începem cu istoria banalei conserve din tablă

Conserva din tablă nu-i chiar aşa veche precum pare. În fapt, ea a fost inventată acum doar două secole (mai exact la 1811), de către un negustor englez pe nume Peter Durand, care, de fapt, a „furat” ideea unui francez.

Cu un an înainte, francezul Nicolas Appert câştigase un important premiu la un concurs de invenţii, prezentând publicului parizian o metodă de conservare a alimentelor în recipiente din sticlă închise ermetic.  

Metoda avea să fie pantetată câteva decenii mai târziu de celebrul Louis Pasteour – de aici şi pasteurizarea – aşa că Appert s-a ales de pe urma genialităţii lui doar cu banii de la concursul din 1810. Gloria au luat-o alţii.

În fine, revenind la Peter Durand, se cuvine să spunem că acesta a mutat practic metoda lui Appert în cutiile din tablă (pe atunci tabla folosită era foarte groasă, aşa că deschiderea cutiilor era un adevărat chin, fiind nevoie de un ciocan şi o daltă!), iar carnea a devenit, deodată, un produs care se putea ţine în magazie cu anii, nemaifiind la mâna fluctuaţiilor din piaţa animalelor vii.

Însă nici Durant nu s-a umplut de bani, căci alţi doi englezi, John Hall şi Bryan Dorkin, aveau să pună, în 1813, temelia primei fabrici de conserve din lume. Dar să nu credeţi că aceştia a dat lovitura. Cutiile se făceau greu, manual, aşa că de-abia după 1846, când Henry Evans a inventat o maşină care producea cutii de conserve cu viteza de una pe minut, afacerile de profil au luat avânt.


Ei bine, exact pe acea vreme se dezvoltau şi în Ţările Române astfel de afaceri, semn că acest areal nu era doar un ţinut ţărănesc cu obiceiuri medievale, ci ţinea pasul cu lumea civilizată.

Omul care a mirosit oportunitatea

Prima fabrică de conserve din carne din Ţările Române avea să se deschidă la 1844 în oraşul Galaţi, potrivit unui raport consular austriac aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române (mapa VII, 2 iunie 1844).

Fondatorul afacerii era englezo-austriacul cu origini evreieşti Samuel Goldner (vezi „Istoria românilor prin călători”, Nicolae Iorga, IV, pag. 104), de aici şi menţionarea afacerii în documentele consulare austriece. Mai mult decât atât, toate utilajele necesare au fost aduse de la Viena, pe Dunăre.

Afacerea a stârnit, încă de la început, un ditamai scandal, iar domnitorul moldovean Mihail Sturdza (foto) – cel care dat fabricii lui Goldner monopolul prelucrării mecanice a cărnii pentru zece ani – a fost bănuit de ceea ce în zilele noastre s-ar numi corupţie. Diferenţa este că pe atunci şpaga se numea bacşiş, cuvânt adus – cum altfel? -  de turci.


Conform hrisovului domnesc, carnea conservată a lui Goldner era scutită de taxe vamale pentru exportul către Anglia şi Austria, navele care transportau materia primă nu plăteau taxe portuare, iar taxa pe vită tăiată i se reducea la o jumătate de galben, faţă de un galben în cazul măcelarilor de rând  (vezi „Industria în Moldova între anii 1848 şi 1864”, Leonid Boicu, pag 224).

Evident, Samuel Goldner nu a investit degeaba un amar de bani la Galaţi. El a intuit câteva lucruri esenţiale: putea fi scutit de taxe contra unei mite corespunzătoare, transportul pe apă era uşor şi ieftin, în zona Moldovei (incluzând aici şi Basarabia) şi în nordul Munteniei exista un şeptel impresionat, iar preţul animalelor era de două-trei ori mai mic decât în Europa de vest.

În afară de acest lucru Goldner se mai bizuia pe un lucru: un contract uriaş cu Marina Regală Britanică.

De ce pofteau englezii la mari cantităţi de conserve?

Instinctul de afaceri al lui Samuel Goldner este cu atât mai remarcabil, cu cât el a aranjat totul în jurul unei bruşte nevoi a Marii Britanii de alimente conservate.

Britanicii tocmai învăţaseră o lecţie importantă despre hrănirea trupelor după primul război al opiului (încheiat în 1842), în cursul căruia se demonstrase că metodele tradiţionale de conservare a cărnii (sărare şi/sau afumare) nu sunt eficiente pe termen lung într-un climat umed şi cald, cum era cel din sudul Chinei.

Era nevoie de ceva nou, iar conserva din metal, care ţinea mâncarea proaspătă doi-trei ani s-a dovedit a fi soluţia ideală.

În plus faţă de aceasta, a mai apărut un eveniment care a contribuit la dezvoltarea afacerii lui Goldner. În anul 1845, în Irlanda şi Anglia a izbucnit o criză alimentară gravă („criza cartofului”, căci o ciupercă a distrus recoltele doi ani la rând), iar carnea conservată a fost o soluţia la îndemână, căci se puteau aduce cantităţi mari, în siguranţă, eficient.

În 1845 fabrica de la Galaţi ia un avânt formidabil

Deşi există tentaţia de a se crede că fabrica de conserve de la Galaţi era o manufactură cu o producţie de duzină, lucrurile nu stau deloc aşa, căci afacerea avea un dever uriaş pentru acele timpuri.

În lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate” (publicată în 2008 de către istoricul gălăţean Tudose Tatu) se fac ample referiri, citând diverse surse, cu privire la afacerea lui Samuel Goldner.

Aflăm, astfel că la 1844, adică în chiar primul an al existenţei, fabrica achiziţiona şi transforma în conserve 800 de boi (cei mai mulţi cumpăraţi din satele modoveneşti din ţinuturile Vasluiului şi Galaţiului).


Anul următor, după cum consemnează Nicolae Suţu în „Opere economice” (pag 191), fabrica de la Galaţi tăia 4.000 de boi, iar în 1849 se ajunge la aproape 8.000 de vite transformate în conserve din carne.

Datele sunt însă destul de controversate, căci pe la 1850 izbucnea un mare scandal legat de fabrica englezului Goldner, care era acuzat că trecea în registre doar jumătate din numărul de animale, pentru a „evita” taxa către vistieria domnească, de o jumătate de galben per cap de vită. Evaziunea fiscală nu-i, aşadar, un obicei nici balcanic şi nici tocmai nou.

Cert este că, în ciuda evaziunii, fabrica de la Galaţi era cea mai mare din ţară (de departe), iar exporturile ei către Anglia sunt relevante. În 1847 pornesc către insulă 80.000 de conserve de câte patru oca (o oca avea 1,27 kilograme), adică peste 400 de tone, iar în 1950 se ajunge la 1,19 milioane de bucăţi, adică aproape 6.000 de tone. Era o cantitate realmente uriaşă în acele timpuri.

Răstălmăcirea tehnologiei, după un englez cu haz

Interesant este că, vorbind despre fabrica de conserve de la Galaţi (era una dintre cel mai mari din lume, la o adică) călătorul engglez J.H.Skeene, face o reinterpretare a tehnologiei de fabricaţie, pe care o atribuie... Valahiei.

În lucrarea „The frontier lands of the Christian and the Turk: comprising travels in the region of the lower Danube, in 1850 and 1851” (publicată la Londra în 1853) englezul scrie lucruri uimitoare, însă numai pe jumătate adevărate.

„Părăsind Galaţii am urmat direcţia nord-vest trecând pe lângă vechiul stabiliment al carantinei, care acum este o fabrică de conservare a cărnii, aflată în proprietatea unui evreu ungur ce achiziţionează vite la preţ scăzut din provinciile danubiene şi conservă carnea acestora în cutii de tinichea pentru consumul marinarilor noştri, în baza unui contract cu Amiralitatea”, scrie englezul partea adevărată.

„Procedeul pe care-l foloseşte a fost descoperit într-un mod neobişnuit. O casă a ars până la temelie în timp ce era pregătită cina, iar când ruinele casei au fost îndepărtate după un an, în scopul de a reconstrui, printre resturile ei a fost descoperită o cratiţă cu carne în ea perfect proaspătă. Prin experienţe repetate s-a stabilit de către un întreprinzător englez exact la ce temperatură este necesar să se fiarbă carnea pentru a se produce acest rezultate şi apoi el a început să aplice descoperirea la scară industrială”, rescrie englezul istoria inventării conservei.

Carnea stricată a lui Goldner a distrus o expediţie arctică

Dincolo de cifrele impresionate, care arată că Galaţiul era esenţial, la jumătatea secolului al XIX-lea, pentru aprovizionarea cu carne conservată a armatei britanice, se cuvine să amintim şi faptul că lucrurile n-au mers tot timpul chiar perfect.

Bunăoară, potrivit mai multor autori (Leonid Boicu, Tudose Tatu), în anul 1847 carnea conservată (dar alterată) livrată de fabrica de la Galaţi a dus un adevărat dezastru, provocând eşecul expediţiei arctice conduse de  Sir John Franklin (dispărut, împreună cu două nave şi cu tot echipajul lor, în iunie 1847).

Mai mult decât atât, Amiralitatea a înaintat, în 1849 şi 1850, mai multe plângeri legate de calitatea cărnii şi conservelor, care ar fi dus la numeroase îmbolnăviri.

Goldner (care era supus britanic, căci dobândise cetăţenia), a fost acuzat şi anchetat de o comisie specială, condusă de Charles Cunningham, însă nu se întâmplă mare lucru: evreul se retrage din afacere, care este preluată de firma Ritchie&Powell (tot engleză şi ea, probabil ca să nu se piardă tradiţia).

Evident, contractele cu Marina continuuă, cu aceleaşi utilaje şi aceeaşi tehnologie, fabrica de la Galaţi fiind, bunăoară, furnizor de provizii pe timpul războiului din Crimeea.

Fabrica avea să mai funcţioneaze încă aproape un sfert de secol, respectiv până la 1875, când dă faliment, iar utilajele îi sunt vândute la licitaţie. Însă problemele ei apăruseră încă din 1868, când marina britanică a renunţat la afacerea cu Ritchie&Powell deoarece găsise contracte mai bune cu producătorii din Franţa.

Cu alte cuvinte, totul se întorcea acolo unde se născuse invenţia nerecunoscută a lui Nicolas Appert, căci istoria ştie să aibă un cinism fără pereche.

Vă mai recomandăm şi:

Reţeta berii româneşti legendare. Ploll avea preţ dublu faţă de vin şi „distrugea“ marile mărci similare din Europa

Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Europa. Cum a dispărut unul dintre cele mai mari branduri ale ţării

citeste totul despre: