Acum, în anul de cumpănă 2020, este şi va fi altfel. Din cauza altui Iuda, „botezat” de mexicani „Coronavirus”,  mai pervers şi mai periculos decât trădătorul iudeu biblic, noi nu vom mai merge nici în biserici şi nici în ţintirim, cu lumânările aprinse, la crucile celor dragi plecaţi din viaţa pământească, pentru a lumina câteva clipe viaţa lor veşnică de dincolo, pentru ca, mai apoi, să ducem acasă lumina sfântă ca să aprindem candela părinţilor şi bunicilor, bătrâni şi bolnavi, care nu mai pot ajunge în lăcaşul Domnului ca să asculte slujba de Înviere.

Dar chiar şi în aceste zile îndoliate fizic şi spiritual, pentru mulţi dintre semenii noştri, marea sărbătoare a creştinătăţii ne stârneşte o necuprinsă emoţie şi o puternică nostalgie după anii copilăriei. Când, nerăbdători, aşteptam împărtăşania preotului, pentru ca, mai apoi, să primim de la măicuţa noastră  nepreţuită pasca şi oul roşu. Peste satul curat şi peste cartierele trezite la viaţă de o nouă primăvară plutea mireasma pomilor înfloriţi, a esenţelor şi aromelor pe care gospodinele le puneau în aluatul din care făceau pască şi cozonaci.

Odată cu primenirea naturii, şi noi, copiii, primeam de la părinţi noştri, credincioşi în cele sfinte, mult doritele hăinuţe noi, de primăvară, pantofiori sau tenişi, şi ieşeam mândri nevoie mare pe uliţele satului şi cartierului ca să ciocnim un ou cu prietenii de joacă. Au fost anii cei mai frumoşi ai copilăriei. Atunci, în inocenţa noastră, credeam că toţi oamenii sunt buni! Buni şi generoşi, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos s-a jertfit pentru ei şi le-a dat numai gânduri bune.

Cu timpul am aflat de suferinţele Sale din Săptămâna Patimilor, de la prinderea Lui în Grădina Ghetsimani şi până la Răstignire. Şi am crescut cu gândul că oamenii nu trebuie să mai sufere pentru Credinţa lor într-o Idee.

Atunci, în primăvara anului anul 33 al erei noastre, Mântuitorul nostru (trădat chiar de acel Iuda perfid şi ipocrit, unul dintre cei 12  apostoli hulit de Biblie şi de către toţi oamenii cinstiţi şi corecţi al Planetei Pământ) a fost lipsit de libertatea după care tânjeşte omenirea. Legat de mâini de către soldaţi romani, stăpânitori ai Iudeii, Iisus a urcat Golgota, până la Ana arhiereni, cu o cruce grea legată de umerii Lui şi cu o coroană de spini înfipţi în cap. Pe acel drum al suferinţei a căzut de 7 ori şi a fost biciuit de 172 de ori, iar trupul Lui, crucificat şi ţintuit de mâini şi de picioare, aşezat între doi tâlhari, a fost scuipat, ca un proscris, de 73 de ori.

Sunt doar câteva mărturii  lăsate posterităţii despre batjocorirea Fiului lui Dumnezeu de către opresori, după ce, anterior, inumanul procurator roman Pilat din Pont a dat sentinţa nedreaptă: L-a condamnat la moarte! Spălându-se, apoi, pe mâini, L-a oferit pradă linşajului. Dar prin sacrificiul Lui suprem, fiul Domnului ne-a dăruit ceea ce trebuie să avem permanent în interiorul nostru: OMENIA.

 Iisus s-a jertfit pentru ca omul să fie mai Bun, mai Generos, mai Iubitor şi Iertător, mai Solidar cu semenii lui. Ştim însă că toată istoria de la El şi până în zilele noastre este plină de fapte de o cruzime fără margini. Din lipsă de OMENIE! Este suficient să ne uităm în Calendarul bisericesc pentru a vedea numărul fără de sfârşit al slujitorilor credinţei lui Hristos care au mai îndurat martiriul în secolele, deceniile şi anii următori.

Ortodoxismul, ca ramură răsăriteană şi bizantină a Creştinismului, a avut atât de mult de pătimit în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar credinţa în Dumnezeu-Tătăl, „creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, în Fiul Său, Iisus Hristos, şi în Sfântul Duh, care purcede numai de la Dumnezeu-Tatăl, a rezistat prin lucrarea trainică şi jertfelnicia clerului purtător al harului divin şi prin ataşamentul mirenilor.

Aşa a fost posibil ca în fiecare an, indiferent de vicisitudinile vremurilor, de Sfintele Paşti să auzim acel tulburător HRISTOS A ÎNVIAT!