Cum circulau maşinile, alternativ, pe vremea lui Ceauşescu. O duminică pe străzi erau doar autoturisme cu număr par, cealaltă duminică se circula cu impar

Maşinile circulau în funcţie de numărul de înmatriculare

Înainte de Revoluţie, străzile nu erau aglomerate. Pentru că benzina era din ce în ce mai greu de procurat şi exista o raţie lunară, Ceauşescu a decis ca maşinile să circule alternativ.

Ultimul deceniu al regimului comunist în România a fost crunt din punct de vedere economic şi social. Şoferii din acea perioadă îşi aduc aminte cu groază de hotărârea luată în anul 1985 de Nicolae Ceauşescu prin care autoturismele circulau alternativ, duminica, în funcţie de numărul de înmatriculare al maşinii, care era par sau impar.

Pe atunci, numerele de la autoturisme era formate în partea lor finală din cifre şi nu din litere ca astăzi, astfel, că într-o duminică circulau pe drumuri doar maşinile cu numere pare, iar în cealaltă duminică doar autovehiculele cu numere pare.

Măsura luată de Ceauşescu avea legătură cu restricţionarea consumului de combustibili, în condiţiile în care la nivelul anului 1985 numărul autoturismelor în România era incomparabil mai mic decât astăzi.

Cifrele statistice indicau faptul că în Bucureşti era 100.000 de maşini, faţă de aproximativ două milioane de autoturisme care circulă astăzi în Capitală. Totuşi, ca să poţi circula cu autoturismul aveai nevoie de benzină, iar combustibilul se dădea doar la cotă.

"A fost o perioadă cruntă. Eu eram şofer la o întreprindere, dar nu aveam maşină personală. Avea în schimb autoturism un unchi de-al meu şi îmi împrumuta maşina din când în când. Singura zi liberă era duminica, când mai ieşeam cu maşina la părinţi. Dacă aveam noroc şi se circula în duminica aceea cu număr par, dimineaţa mă trezeam la ora 4.00 şi mergeam la staţia de PECO pentru alimentare. Nu vă spun ce cozi erau acolo, pentru că în tot judeţul era o singură staţie. Şi stăteam câte două-trei ore la rând, pentru 15 litri de benzină, care era cota pe o lună. Asta însemna că într-o lună puteai să circuli cel mult 200 de kilometri cu cota pe care o aveai alocată", ne spune Dumitru Constantin, şofer în activitate şi astăzi.

Poliţiştii care erau în activitate atunci la Serviciul Rutier povestesc că erau foarte puţine maşini atunci şi că mai treceau cu vederea unele încălcări de la lege.

"Toată chestiunea cu numerele pare şi impare a plecat de la consumul de carburanţi. Se dorea să se facă economie. Îmi aduc aminte că am plecat într-o noapte de la Focşani la  Suceava şi nu m-am întâlnit cu nicio maşină pe drum. Oamenii încercau tot felul de soluţii să poată folosi maşinile, pentru că era greu să te descurci cu o cotă de 20 de litri de benzină. Aşa că au început să folosească gazolina, un carburant obţinut din condensarea gazelor de sondă. Avea un miros specific greu. Îi opream în trafic şi îmi dădeam seama că şoferii mergeau pe gazolină. Era interzis, dar ce puteam să le fac. În Bucureşti nu era cotă de benzină. Lui Ceauşescu îi era frică de bucureşteni, aşa că ei se descurcau altfel", ne spune colonelul în rezervă Lazăr Geană, fost şef al Poliţiei Rutiere Vrancea.

Cu canistrele în maşină

Din cauza raţionalizării consumului de carburanţi era foarte greu să-ţi planifici un concediu cu maşina. Deţinătorii de autoturisme erau nevoiţi să-şi ţină maşinile pe dreapta două-trei luni, astfel încât să adune din cotele care li se cuveneau benzina necesară pentru un drum mai lung.

"Îmi aduc aminte că în anul 1988 eram programaţi în concediu în staţiune la Felix, la Oradea. Aveam copii mici şi am zis că este mai confortabil cu maşina pentru ei. Distanţa dus-întors era în jur de 1.200 de kilometri, deci aveam nevoie de două plinuri de maşină. M-au ajutat nişte prieteni cu cotele lor şi în portbagaj, lângă bagaje, am pus şi trei canistre de benzină pentru drumul înapoi. Am avut noroc că nu m-a oprit nimeni pe drum, dar amenzile erau foarte mari", ne spune şi Vasile Gavrilă.

Pentru bucureşteni, cota de benzină era mai generoasă, de 40 de litri de benzină, dar bineînţeles că era neîndestulătoare.

Prin urmare, se practica, cu riscuri imense, traficul cu benzină şi motorină, şoferii fiind dispuşi să plătească şi dublu preţului pentru a face rost de câţiva litri în plus. Astfel că angajaţii de la staţiile de benzină erau consideraţi adevăraţi privilegiaţi în societate.

Trebuie spus că programul de economisire a combustibilului a debutat cu autoturismele întreprinderilor, prin decretul nr. 277 din anul 1979, privind unele măsuri pentru raţionalizarea consumului de carburanţi şi gospodărirea economicoasă a parcului de autovehicule, decret care prevedea că autovehiculele pe benzină cu consum specific neeconomicos se scot din circulaţie şi se trec in conservare.

Prin urmare, sarcinile de transport ce urmau a fi realizate cu autovehicule pe benzină trecute în conservare au fost preluate de autovehicule cu motoare Diesel şi celelalte autovehicule prin organizarea transportului în schimburi. Pentru folosirea autoturismului proprietate personală în interesul serviciului, primii adjuncţi ai miniştrilor, asimilaţii lor, adjuncţii miniştrilor şi secretarii de stat aveau dreptul la o cota de benzină de 50 litri pe lună, a cărei valoare se suporta de instituţie.

La rândul lor, turiştii străini aflaţi în ţară puteau cumpăra, prin unităţi O.N.T., până la data plecării, bonuri de benzină sau motorină cu plata în valută neconvertibilă sau în lei proveniţi din schimbul valutar. Pentru ei, la ieşirea din ţară, cantitatea de benzina sau motorină cumpărată nu putea depăşi 10 litri pe autoturism.