Arhiepiscopul Ciprian: "Consumismul, hedonismul şi individualismul subminează constant unitatea creştină"

Arhiepiscopul Ciprian:

ÎPS Ciprian

În cuvântul Pastoral la Praznicul Învierii Domnului, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei vorbeşte despre dezbinarea comunităţii ecleziale şi a comuniunii liturgice.

Ştiri pe aceeaşi temă

H r i s t o s  a  î n v i a t !

"În fiecare an, Praznicul Învierii Domnului prilejuieşte o mare bucurie întregii zidiri, eliberate de sub jugul morţii, care s-a abătut asupra tuturor făpturilor, din pricina neascultării lui Adam, protopărintele neamului omenesc, iar aceasta s-a făcut prin pizma şi prin lucrarea potrivnicului diavol, care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8). Şarpele cel de demult (cf. Apocalipsă 12, 9) i-a înşelat, mai întâi, pe Eva şi Adam, provocându-le izgonirea din rai, iar, mai târziu, le-a sucit minţile şi fiilor lui Israel, determinându-i să schimbe „adevărul lui Dumnezeu în minciună“, spre a sluji „făpturii, în locul Făcătorului“ (Romani 1, 25). Pe de altă parte, ascultarea lui Moise, trimis de Dumnezeu să scoată din robia egipteană pe poporul ales (cf. Ieşire 4, 20-21), a condus la eliberarea acelui neam de sub tirania crudului faraon, după cum ascultarea smerită şi jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu întrupat faţă de Părintele ceresc a adus eliberarea neamului omenesc de sub robia păcatului şi a morţii şi posibilitatea moştenirii Împărăţiei cerurilor.

Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, împlinită prin smerita Naştere din ieslea Bethleemului, a fost hotărâtă, din veşnicie, în sfatul Preasfintei Treimi, ca ascultare desăvârşită a Fiului de voia sfântă a Tatălui ceresc, Care, atât de mult „a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Chenoza divinităţii reprezintă, astfel, răspunsul iubitor al Ziditorului la răzvrătirea omului cuprins de mreaja păcatului. Pentru mântuirea acestuia, Fiul Sfânt, „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 6-8). Prin asumarea firii umane de către ipostasul dumnezeiesc al Fiului, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, s-a împlinit făgăduinţa Tatălui cu privire la trimiterea unui Răscumpărător (cf. Facere 3, 15), pentru a elibera neamul omenesc de consecinţele întreitului păcat adamic: lăcomia, mândria şi neascultarea. „Căci, dacă prin greşeala unuia, moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos […]; precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa, prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi“ (Romani 5, 17, 19).

Ascultarea deplină faţă de voia Preasfintei Treimi este izvor de binecuvântare şi dobândire a tuturor bunătăţilor. Binefacerile acesteia au fost arătate de Dumnezeu fiilor lui Israel, pe calea de întoarcere în Ţara Făgăduinţei, zicând: „De veţi asculta cu luare aminte glasul Meu şi veţi face toate câte vă poruncesc şi de veţi păzi legământul Meu, Îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt“ (Ieşirea 23, 22). La fel şi Mântuitorul, pe parcursul întregii Sale vieţi pământeşti, a arătat cât de folositoare şi mântuitoare este ascultarea faţă de Dumnezeu-Tatăl Care L-a trimis (cf. Ioan 5, 24), precum şi faţă de Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, cărora le era supus, sporind „cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni“ (Luca 2, 51). Necesitatea de a împlini voia Părintelui ceresc era pentru Domnul Hristos însăşi hrana cea de toate zilele: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34), a spus Iisus ucenicilor Săi, după convorbirea cu femeia samarineancă.

Prin ascultare desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat şi crucea Sfintelor Sale Pătimiri, în rugăciunea din Grădina Ghetsimani, zicând: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“ (Luca 22, 42), întrucât „lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit“ (Ioan 17, 4). Jertfa spre Înviere constituie punctul culminant al supunerii Mântuitorului Hristos în faţa voii divine, pentru că, numai astfel, firea omenească şi-a recăpătat, în chip deplin, valenţele aşezate de Creator în ea, dintru început. Iar Hristos Cel mort şi înviat s-a făcut începătură a învierii celor adormiţi, „că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor […]; precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia“ (I Corinteni 15, 21-22).

Iubiţi fii sufleteşti,

Sensul autentic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu rezidă, aşadar, în oferirea paradigmei universale de ascultare faţă de Dumnezeu-Tatăl, ca Adam cel nou, contrar întru totul neascultării lui Adam cel vechi. „Deşi era Fiu [al lui Dumnezeu, n.n.], a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică“ (Evrei 5, 8-9). De altfel, Hristos Însuşi a mărturisit mulţimilor, zicând: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 6, 38). În acest sens, dacă răzvrătirea mândriei lui Adam a sfârşit prin moarte, Jertfa de smerenie a ascultării Domnului Hristos a condus spre Viaţă şi Înviere, întrucât: „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar [Hristos, n.n.], Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă. Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. […] Iar când acest [trup, n.n.] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest [trup, n.n.] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?» (I Corinteni 15, 45-48; 54-55).

Ascultarea până la moarte L-a făcut pe Mântuitorul Hristos model desăvârşit de virtute, fiind urmat întru aceasta de Maica Domnului şi de sfinţii Săi. Preacurata Fecioară Maria a primit cu deplină supunere să fie vas ales al Întrupării lui Dumnezeu în istorie, rostind, la Buna Vestire, în faţa Arhanghelului Gavriil, cuvintele: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Mai apoi, Sfinţilor Apostoli, la Cina cea de Taină, Bunul lor Învăţător le-a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui“ (Ioan 15, 10). De atunci, ascultarea întru iubire de Domnul Hristos a călăuzit viaţa milioanelor de mucenici, mărturisitori, cuvioşi, ierarhi şi dreptcredincioşi creştini, în istoria bimilenară a Bisericii. Punându-şi viaţa „pentru Hristos şi pentru Evanghelie“ (Marcu 8, 35), aceştia au lăsat „case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine“ (Matei 19, 29), au ascultat de conducătorii lor spirituali şi au progresat duhovniceşte, întrucât au înţeles şi respectat îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evrei 13, 17).

În Tradiţia Sfinţilor Părinţi, Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică s-a zidit pe temelia ascultării de Dumnezeu a apostolilor şi a proorocilor (cf. Efeseni 2, 20). Comuniunea euharistică, ce fundamentează şi explică legătura sinergică a umanului cu divinul, este chipul tainic al unităţii, sfinţeniei, universalităţii şi apostolicităţii vieţuirii creştine. Dar ea se realizează doar prin smerita ascultare a credincioşilor de cei rânduiţi de Dumnezeu Însuşi spre înaltă slujire, „căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; […] şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron“ (Evrei 5, 1, 4). De aceea, Sfântul Ignatie al Antiohiei[1] afirma: „Episcopului vostru […] să-i daţi tot respectul potrivit puterii lui Dumnezeu, care este în el; […] dar nu lui, ci Tatălui lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor“ ( Epistola către Magnezieni).

În acelaşi sens, Mântuitorul Hristos, Arhiereul Veşnic (cf. Evrei 6, 20), rugându-Se „ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 21), ne îndeamnă, prin Sfinţii Săi Apostoli, zicând: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân în voi“ (Ioan 15, 5-7). Aşadar, Biserica lui Hristos păstrează nealterat adevărul Evangheliei, prin purtarea de grijă a episcopilor responsabili şi conştienţi de importanţa slujirii lor sacerdotale, motiv pentru care ei trebuie să fie ascultaţi şi respectaţi, întrucât „cel care cinsteşte pe episcop este cinstit de Dumnezeu; dimpotrivă, cel care face ceva fără ştirea episcopului acela slujeşte diavolului“ (Idem, Epistola către Smirneni). Or, se ştie că diavolul este părintele dezbinării, iar „Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie. Dumnezeu iartă pe toţi care se pocăiesc, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul“ (Idem, Epistola către Smirneni). Ascultarea Fiului întrupat faţă de Dumnezeu-Tatăl constituie temeiul sfânt al ascultării preoţilor şi credincioşilor de arhiereul văzut, după îndemnul Sfântului Ignatie: „Supuneţi-vă episcopului […], după cum Iisus Hristos s-a supus după trup Tatălui“ (Epistola către Magnezieni).

Dreptmăritori creştini,

Astăzi, din nefericire, consumismul, hedonismul şi individualismul subminează constant unitatea creştină, provocând dezbinarea comunităţii ecleziale şi a comuniunii liturgice. Secularizarea afectează deopotrivă pe clericii şi credincioşii lipsiţi de conştiinţa legăturii duhovniceşti autentice cu Sfinţii Părinţi şi, prin aceştia, cu Hristos Însuşi. Cămaşa cea necusută a Mântuitorului este ruptă permanent de duhul dezbinării, al lăcomiei şi al vanităţii, provenit din neascultare şi răzvrătire. Locul Păstorului cel bun, cel care se duce după oaia cea pierdută pentru a-i lumina calea întoarcerii spirituale, este luat, uneori, de cel năimit, interesat de câştig material necinstit şi supus patimilor turmei sale cuvântătoare. Culpa acestuia din urmă este cu atât mai mare, cu cât el pune sub obrocul păcatului Lumina Învierii Domnului, fără a se putea face părtaş la Viaţa cea veşnică, nici pe sine, nici pe cei pe care îi amăgeşte.

Pe de altă parte, creştinul smerit şi ascultător, aflat în rânduiala supunerii faţă de lucrarea lui Dumnezeu, trăieşte bucuria femeilor mironosiţe, vestind tuturor pe Hristos, biruitorul morţii. De aceea, întoarcerea la smerenia şi supunerea Fiului dumnezeiesc, înviat a treia zi din morţi, prin împlinirea profeţiilor vechi-testamentare, ne poate readuce, în suflete, siguranţa Căii sfinţitoare, puterea Adevărului mântuitor şi lumina Vieţii veşnice.

Cu aceste gânduri despre sensul duhovnicesc al ascultării în Biserica lui Hristos, virtute fundamentală care ne ajută să ne asumăm crucea vieţii pământeşti, şi cu speranţa învierii sufletului din moartea păcatului, vă dorim tuturor un Paşti fericit, alături de cei dragi şi ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat să reverse în sufletele frăţiilor voastre pace, lumină şi bucurie sfântă.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n

A r h i e p i s c o p u l  B u z ă u l u i  ş i  V r a n c e i"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: