Femei în închisorile comuniste. Destinul tragic al lui Arlette Coposu, soţia Seniorului, închisă pentru spionaj şi care a murit la scurt timp după eliberare
0
Arlette Coposu, Niculina Mihalache, Elena Brătianu, Mara Lazăr sunt o parte dintre intelectualele fine şi rasate care la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 au căzut victime ale teribilului sistem concentraţionar din România comunistă. Singura lor vină: au întemeiat familii alături de politicieni ai vremii, care la rândul lor au fost închişi, torturaţi sau chiar şi-au găsit sfârşitul în închisori.
În afara închisorilor mixte, sistemul opresiv din România sfârşitului anilor ’40-începutul anilor ’50 a înfiinţat locuri de detenţie exclusiv pentru femei. Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni şi Arad au fost purgatoriu pentru aproape 4.000 de femei, dintre care 86% nu aveau nicio apartenenţă politică. Şi în Dobrogea a existat un lagăr destinat exclusiv femeilor, care a fost numit, cinic, după numele ilustrului inginer Anghel Saligny, care a proiectat Podul de la Cernavodă.
13 iunie 1950, dimineaţa. La poarta casei familiei Coposu din Bucureşti apar trei bărbaţi. Deschid uşa cu violenţă şi întreabă: „Unde-i individa?“. „Care individă?“, îi întreabă mama lui Corneliu Coposu. „Nora dumneata!“ Au înşfăcat-o pe Arlette Coposu şi au plecat, nu înainte de a-i pune pe cei prezenţi în casă să semneze un angajament că nu vor spune nimănui despre faptul că tânăra a fost ridicată. Unde au dus-o? Pentru ce? Familia nu a aflat nimic. Doar disperare.
Flavia Coposu (93 de ani), sora cea mare a Seniorului, nu a găsit nici acum răspunsuri la întrebările care au frământat familia sa, atât de greu încercată, timp de jumătate de secol. „Eu nu eram acasă, eram la Constanţa, iar sora mea care era farmacistă era undeva în provincie. Nu am aflat nimic de Arlette timp de 14 ani: nici unde a fost dusă, nici pentru ce. Nu a avut voie să primească pachet, medicamente sau vizite“, spune, cu revoltă, după atâta amar de ani, cumnata tinerei care şi-a petrecut tinereţea în închisorile comuniste.
70 de persoane în boxa acuzaţilor
Arlette Coposu a fost judecată într-un simulacru de proces, fiind acuzată de spionaj în favoarea Franţei şi a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru complicitate la „crimă de înaltă trădare“. Tânăra frecventa Biblioteca franceză, care iniţial a avut sediul la şosea, apoi s-a mutat pe Bulevardul Dacia, pentru a împrumuta cărţi. „Vorbind perfect franceza, pentru că asta era limba ei maternă, a intrat în relaţii cu custodele de acolo. Dar nu ştim dacă ea a fost arestată pentru acest lucru sau pentru că era soţia lui Cornel“, spune Flavia Coposu.
Procesul, în care în boxa acuzaţilor se aflau nu mai puţin de 70 de persoane, s-a judecat în spatele uşilor închise, povesteşte Flavia Coposu. „Nu ne-am putut nici măcar apropia de Tribunal. Mai târziu, am aflat de la avocata din oficiu că erau acolo de toate naţiile şi toate categoriile: de la popi şi călugăriţe, la instructoare de la şcolile franceze. Condamnaţii nu se cunoşteau unii cu alţii, însă toţi au fost acuzaţi că au vrut să dărâme ordinea socialistă“, spune Flavia Coposu. S-a presupus, spune ea, că lista cu acuzaţii a venit direct din Franţa, în spatele procesului fiind serviciile de spionaj. „Acuma, cine ştie dacă a fost sau nu spionaj ori trădare... Era perioada în care Franţa începuse să se comunizeze şi se pare că lua bani mulţi de la ruşi ca să facă fel de fel de diversiuni“, dezvăluie una dintre variantele care s-au vehiculat în epocă cu privire la cauzele care au declanşat procesul.
Indiferent care a fost scenariul, cert este că tânăra Arlette a cunoscut, pe rând, oroarea din temniţele Malmaison, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc şi Oradea. În acelaşi proces a fost arestată şi sora lui Arlette Coposu, France Marcovici, care era funcţionară la Legaţia Franţei la Bucureşti. A fost acuzată, în urma unui proces fabricat, de spionaj în favoarea Franţei şi ulterior condamnată la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii pentru „crimă de înaltă trădare“. France a fost iniţial închisă la Jilava, apoi la Mislea şi Miercurea Ciuc. La 27 aprilie 1957, a fost transferată la spitalul penitenciar Văcăreşti. Un an mai târziu a murit în urma unei intervenţii chirurgicale.
Surorile Seniorului păstrează un altar al ui Corneliu şi Arlette FOTO Ion Andrei Gherasim
Prietenia dintre France şi Parisot
Despre procesul Legaţiei Franceze şi despre implicarea lui Arlette Coposu şi a surorii ei, France Marcovici, Alina Ilinca şi Liviu Marius Bejenaru au căutat documente în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Ulterior, au publicat studiul „Aventurile unui ataşat militar francez în România populară“ în lucrarea „Studii şi Materiale de Istorie Contemporană“, care face lumină în procesul secret.
Personajul principal al întregului proces este maiorul Serge-Henri Parisot, ataşat militar şi aeronautic francez, care a ajuns în România în martie 1948, fiind trimis în ţara noastră aflată sub ocupaţie sovietică pentru ca Occidentul, temându-se de continua răspândire a influenţei comuniste şi de expansiunea Uniunii Sovietice, să poată menţine canalele de legătură în Europa Răsăriteană. Misiunea sa a fost, practic, imposibilă, ca urmare a faptului că Securitatea a fost tot timpul pe urmele sale. „Nu înţeleg ce se urmăreşte prin aceasta. Nu mai pot face nicio mişcare în această ţară, întrucât agenţii sunt pe urmele mele. Sunt constrâns să nu mai fac nimic din ceea ce aş dori“, reacţiona el la sistemul de constrângere la care era supus.
Francezul le-a cunoscut pe cele două surori Marcovici prin intermediul lui Petre Toma Ghiţulescu, inginer de mine, care în perioada interbelică era administrator delegat al societăţii miniere „Mica“, precum şi director general al Societăţii franceze de mine de aur din Transilvania, iar în timpul regimului politic al mareşalului Ion Antonescu a îndeplinit funcţia de subsecretar de stat. „Deşi nu a reuşit să le găsească celor două surori un post în cadrul Legaţiei, Parisot a rămas prieten cu France, pe care o vizita o dată sau chiar de două ori pe săptămână la domiciliul acesteia, după ce, în prealabil ea îl suna la Legaţie folosind numele conspirativ de „Jacqueline“. În cadrul întâlnirilor, France îi relata despre ce auzea prin oraş şi ce-i spuneau prietenii: nemulţumirile din ce în ce mai mari ale tuturor românilor împotriva regimului, precum şi dorinţa de a vedea situaţia cât mai curând schimbată“, scriu autorii studiului.
În ianuarie 1949, Parisot i-a cerut lui France un rând de chei de la locuinţă pentru o serie de contacte cu diferite surse de informare. La început, France i le-a dat cu o oarecare ezitare, reticenţele dispărând după ce s-a gândit că slujeşte o cauză justă. Cu Ghiţulescu, care a fost nevoit să fugă la Cluj pentru a i se pierde urma, deoarece în 1949 a fost condamnat în lipsă la cinci ani închisoare corecţională, Parisot a continuat să ţină legătura prin intermediul lui Arlette Coposu.
Din porunca Anei Pauker
Soarta tuturor celor care aveau legătură cu Legaţia franceză a fost pecetluită de Ana Pauker, care, la şedinţa Secretariatului CC al PMR din 20 octombrie 1948, a vorbit despre necesitatea închiderii Institutului Francez de la Bucureşti, deoarece acesta era „o oficină de spionaj“. Propunerea închiderii Institutului a fost reluată şi mai târziu, considerând că venise „timpul să se desfiinţeze Institutul francez şi să fie expulzaţi francezii de la Institut“. Hotărârea a fost luată în cele din urmă la şedinţa din 1 martie 1950, când s-a mai aprobat şi „închiderea oficiilor de informaţii american, englez şi italian“.
Motivaţia luării acestei măsuri a fost, după cum se exprima Ana Pauker, necesitatea de a se stopa acţiunile occidentale care foloseau aceste oficii „pentru propagandă, dau filme, au bibliotecă, vin acolo copii de şcoală“. În cadrul aceleiaşi şedinţe a fost aprobată şi propunerea lui Gheorghiu-Dej „ca Ministerul de Interne să ia apoi măsuri împotriva acelora care merg acolo, să fie trimişi în batalioanele de muncă“.
Încă din ianuarie 1949, informatoarea H.F.4 raporta că „ataşatul militar al Franţei în România are dese convorbiri telefonice cu o femeie, anume Jacqueline“. Supravegherea mai îndeaproape a ataşatului a dus şi la aflarea identităţii tinerei, astfel că, la 24 mai 1950, France Marcovici a fost arestată. O săptămână mai târziu a fost ridicată şi Arlette Coposu.
Fapte reale împodobite de Securitate
Serge-Henri Parisot a fost expulzat şi a părăsit definitiv teritoriul României în noaptea de 2 noiembrie 1950. Când a citit sentinţa publicată în presă la 25 octombrie 1950, firea insensibilă de militar a lui Parisot a ieşit la iveală, acesta declarând: „Ce să-i faci, aşa-i războiul. În luptă sunt şi morţi“.
„Procesul grupului de spioni şi trădători aflaţi în slujba Legaţiei Franţei“ face parte din seria anchetelor staliniste pe care Uniunea Sovietică le-a impus tuturor ţărilor de democraţie populară, pentru a crea o stare de suspiciune, de învinuiri de spionaj, pe această bază putându-se reitera chemările la ascuţirea vigilenţei. Metoda folosită în instrumentarea acestor procese era următoarea: pornind de la unele fapte reale, Securitatea recurgea la numeroase arestări, apoi, prin presiuni exercitate asupra arestaţilor, elabora scenariul trimiterii lor în judecată. Un alt obiectiv vizat de asemenea procese era şi dezmembrarea reţelelor clandestine care activaseră în timpul războiului împotriva germanilor, sunt de părere autorii studiului, Alina Ilinca şi Liviu Marius Bejenaru.
În comunism, dragostea a durat cinci ani
În cazul Arlettei Coposu, probabil că mai mult decât acuzaţiile presupusului spionaj pentru Legaţia Franţei, la condamnarea sa a atârnat greu faptul că era soţia lui Corneliu Coposu. De altfel, liderul ţărănist era deja arestat după „Înscenarea de la Tămădău“, din dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, când un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti a fost surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane IAR-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte Ilie Lazăr, Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea“, cu soţia, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru şi Eugen Borcea.
O blondă naturală, cu ochi albaştri
Arlette Marcovici şi Corneliu Coposu s-au cunoscut la Constanţa, în anul 1941. Tânărul îl însoţea pe marele om politic Iuliu Maniu care venea în oraşul de la malul mării să se întâlnească cu emisarii noştri stabiliţi la Cairo, care pregăteau ieşirea din război cu aliaţii. Au tras la Hotelul Francez, deţinut de familia lui Arlette. „Tânăra era frumuşică foc, o blondă naturală, cu ochi albaştri, doar ce terminase liceul. Între cei doi a fost dragoste la prima vedere“, îşi aminteşte fosta sa cumnată, Flavia Coposu.
Cum oraşul Constanţa era bombardat de ruşi, iar hotelul devenea o ţintă atunci când era luminat, familia Marcovici s-a mutat la Bucureşti, o ocazie perfectă pentru tânărul Corneliu Coposu să îi facă o curte asiduă. După doi ani s-au căsătorit, însă fericirea le-a fost de scurtă durată, pentru că cinci ani mai târziu, în 1947, Coposu a fost arestat. S-au revăzut abia după 17 ani, în 1964, când nimic nu mai era la fel.
Arlette Coposu a ieşit din închisoare, după 14 ani, bolnavă de cancer. A doua zi după eliberare, a vrut să meargă în Bărăgan, acolo unde soţul său avea domiciliu obligatoriu, dar nu i s-a dat voie pentru că nu avea buletin. S-au revăzut, mai precis, la 28 aprilie 1964, ziua în care s-a întors Corneliu Coposu din domiciliul obligatoriu. A fost ultimul care a plecat din sat. Au mai stat împreună aproximativ un an, perioadă trăită cu disperare şi durere. Când a aflat că soţia sa este grav bolnavă: cancer uterin cu metastaze peritoneale, Corneliu Coposu s-a prăbuşit pe podea, la Spitalul Filantropia.
A încercat cu disperare să-şi salveze dragostea vieţii, scriindu-le prietenilor de peste hotare să îi trimită medicamente de ultimă generaţie. Le-a primit, însă medicii români nu i le-au administrat pentru că, au spus ei, nu le cunoşteau. Un an întreg, Corneliu Coposu şi-a împărţit viaţa între şantier, acolo unde lucra, şi spital. Arlette Coposu a murit în a treia zi de Crăciun a anului 1966. Corneliu Coposu nu s-a mai recăsătorit niciodată. Arlette a fost înmormântată în Cimitirul Bellu Catolic, în cripta familiei sale. În anul 1995, în acelaşi cimitir a fost îngropat şi Corneliu Coposu.
Patimile soţiilor de ţărănişti şi liberali
Pentru vina că era soţia fruntaşului ţărănist Ion Mihalache şi prietena sa loială, care a refuzat să-l denunţe pe politicianul de marcă, Niculina Mihalache a trecut prin coşmarul ororilor din puşcăriile comuniste.
Ion şi Niculina s-au cunoscut în anul 1907, în casa surorii ei mai mici, căsătorită cu preotul Tomaşcu din Ţigăneşti, care a fost şi el arestat şi a murit în închisoare. Până la arestare, Niculina Mihalache s-a implicat alături de soţul său în înfiinţarea cooperativelor săteşti, spaţii unde ţăranii puteau să-şi vândă roadele muncii câmpului la un preţ mai bun şi de unde să-şi cumpere obiecte de uz casnic necesare vieţii lor.
Tot ea a amenajat o orezărie în comuna Tărtăşeşti din Ilfov, unde soţului său i se atribuiseră trei hectare de pământ după ce a primit titlul de Cavaler al ordinului Mihai Viteazul, cea mai înaltă decoraţie în Armata Română obţinută în timpul Primului Război Mondial.
Ion şi Niculina Mihalache Memorialul Sighet
17 ani de închisoare şi muncă silnică
După „Înscenarea de la Tămădău“, din 1947, când fruntaşii ţărănişti au fost ridicaţi de pe aeroportul Tămădău în timp ce încercau să fugă în Occident, a fost arestată şi soţia lui Mihalache, dar a fost eliberată în toamna aceluiaşi an. Totuşi, comuniştii nu s-au mulţumit cu o asemenea pedeapsă pentru soţia ţărănistului, aşa că, la 15 august 1949, a fost din nou arestată şi condamnată la trei ani de închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. După executarea pedepsei, a fost din nou încadrată 24 de luni într-o colonie de muncă, iar în perioada 1954-1958 a fost trimisă cu domiciliu obligatoriu în comuna Dâlga Nouă din Bărăgan.
Drama sa nu s-a sfârşit, însă, aici. În septembrie 1958 a fost din nou arestată şi condamnată iniţial la 14 ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii, iar după judecarea recursului, pedeapsa i-a fost schimbată la 10 ani de închisoare corecţională, 5 ani interdicţie civică şi confiscarea averii, fiind acuzată de „uneltire contra ordinii sociale“, în urma evenimentelor din Ungaria. Ea era acuzată că a participat la crearea unei organizaţii subversive. Odată cu libertatea, şi-a pierdut şi casa părintească din Dobreşti pe care comuniştii au transformat-o în dispensar medical.
O bătrâneţe mizeră, după eliberare
După ce a fost eliberată prin graţiere, în iunie 1963, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Căminul de bătrâni de pe strada Episcop Radu nr. 26 din Bucureşti. Aşa a aflat că soţul său a murit la Râmnicu Sărat şi a fost îngropat acolo.
Era bătrână când comuniştii i-au permis să se întoarcă la Dobreşti, într-una dintre camerele casei părinteşti. Tot atunci a reuşit să strămute osemintele soţului său în comuna Dobreşti. A trăit la bătrâneţe cu o pensie mizeră, de 900 de lei, după ce a făcut mai multe demersuri pentru un trai mai decent. A reuşit în cele din urmă, dovedind faptul că face parte dintre persoanele care au desfăşurat activităţi de binefacere, familia sa ridicând şcoala din Topoloveni.
Soţia marelui om politic a murit în anul 1973, la zece ani de la eliberare, chiar de ziua Înălţării Domnului. La înmormântarea sa a venit să slujească un sobor de 40 de preoţi din localităţile învecinate, fără să îi cheme nimeni. A fost îngropată în cimitirul din Dobreşti, alături de soţul său.
Destrămarea familiei Brătianu
Nu doar ţărăniştii au avut de suferit odată cu venirea la putere a comuniştilor în România. Dramele nu i-au ocolit nici pe liberali. Sistemul comunist nu s-a mulţumit doar cu anihilarea marelui istoric Gheorghe Brătianu, arestat în lotul foştilor demnitari, mâna lungă a Securităţii a ajuns şi la Elena Brătianu, născută Sturdza, soţia sa.
Ea a fost arestată la 13 octombrie 1951 şi condamnată administrativ la 36 de luni de detenţie, conform Deciziei MAI nr. 559 din 6 august 1952, pe care le-a ispăşit într-o colonie de muncă. Soţia lui Brătianu a fost eliberată la 4 iunie 1954. Cei trei copii ai lor, Maria, Ioana şi Ion, au fost trimişi în străinătate, încă din 1944. Nu şi-au revăzut niciodată tatăl, care a murit în Celula 73 a închisorii de la Sighetul Marmaţiei, la 27 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani. Elena s-a stins şi ea în exil, la Paris, în 1970.
Elena Brătianu şi familia destrămată Memorialul Sighet
Misterul neelucidat al morţii lui Brătianu
Documentele istorice spun însă nu doar povestea tristă a soţilor Brătianu, ci pe aceea a destrămării întregii familii. Totul a început, bineînţeles, de la capul familiei, Gheorghe Brătianu. După o perioadă în care a fost supus unui lung şir de ameninţări şi denigrări, soldate cu eliminarea treptată din funcţiile publice pe care le deţinea: profesor la Universitatea Bucureşti, profesor la Şcoala Superioară de Război, director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“, director al publicaţiei academice „Revue historique du Sud-Est Européen“, din vara anului 1947, timp de aproape trei ani, i s-a fixat regimul de domiciliu obligatoriu, cu supraveghere permanentă, la locuinţa sa din Bucureşti, de pe strada Popa Chiţu nr. 26, scriu Aurel Pentelescu şi Liviu Ţăranu în Caietele CNSAS.
La 1 noiembrie 1946, o echipă a Siguranţei a descins la locuinţa marelui istoric, pe motiv că în cele nouă camera ale casei sale se află „material ce interesează ordinea şi siguranţa statului“. Deşi nu s-a descoperit niciun indiciu care să îl incrimineze ca fiind antisovietic sau prolegionar, un an mai târziu, la 21 august 1947, i se fixează „post fix la domiciliu de către Siguranţa Generală“, măsura fiind impusă de „împrejurări pentru asigurarea securităţii sale“. În realitate, această măsură s-a luat din teama de a nu susţine forţele considerate „reacţionare“ ale diverselor grupări politice anticomuniste şi antisovietice ale vremii, în primul rând cele liberale, care fuseseră desfiinţate.
În cele din urmă, pentru marele savant, domiciliul obligatoriu a fost înlocuit cu arestul, acolo unde şi-a găsit şi sfârşitul. Arhiva CNSAS consemnează că în noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea a făcut mai multe arestări, printre care s-a numărat şi el. „Se depune în arestul MAI numitul Gh. I.C. Brătianu pentru cercetări“, conform unei note olografe din dosarul penal nr. 356. A fost transportat la închisoarea deţinuţilor politic de la Sighetul Marmaţiei, unde a îndurat chinurile sistemului concentraţionar timp de trei ani.
Soţia sa a adunat mărturiile despre moartea lui Brătianu. Aproape toţi supravieţuitorii temniţei de la Sighetul Marmaţiei au amintit de o cămaşă pătată de sânge, însă descrierea cămăşii, ca şi locul petelor variază. După unii martori, Gheorghe Brătianu a fost văzut ultima dată în ziua de 23 aprilie 1953, de Sfântul Gheorghe, când „părea foarte slăbit, târându-şi piciorul şi privind în gol“. Alţii au spus că Brătianu s-ar fi sinucis.
Şi fiica sa, Maria Brătianu, a dus ancheta mai departe, toate mărturiile fiind strânse în volumul „Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale“. Din această carte aflăm că autorităţile române au eliberat două documente de deces: unul în 1958, care menţionează „insuficienţa circulatorie“ drept cauză a morţii, intervenită la 27 aprilie 1953. „Acest prim certificat este înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă de la Bucureşti“, spune Maria Brătianu. Al doilea document, primit la Paris, în 1972, seria ED 6064, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, dar nu mai pomeneşte nimic despre cauza morţii.
Mara Lazăr, arestată pentru că nu şi-a denunţat soţul
Mara Lazăr, soţia fruntaşului ţărănist Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al documentului Marii Uniri, a fost arestată la 27 iulie 1947 pentru că nu şi-a denunţat soţul care intenţiona să fugă din ţară.
Mara Lazăr a fost unul dintre cei 32 de parlamentari ţărănişti acceptaţi de comunişti în urma alegerilor falsificate din noiembrie 1946, însă Iuliu Maniu, în semn de protest faţă de regimul instaurat prin fraudă, a decis să boicoteze şi să nu se prezinte la lucrările noului Legislativ, pentru a nu gira puterea de atunci.
Candidata din partea PNŢ a fost trimisă în lupta electorală de Iuliu Maniu, după ce Ilie Lazăr a fost închis şapte luni de către autorităţile comuniste, fiind acuzat de trădare şi i-a fost înscenat un proces pentru a-i interzice să candideze.
Soţia lui Ilie Lazăr a câştigat alegerile în faţa contracandidatului Blocului Partidelor Democratice, din care făceau parte şi comuniştii, nimeni altul decât savantul Constantin Parhon, viitorul preşedinte al Academiei Române. „Rezultatul, spune Ion Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, a fost de 93% în favoarea bunicii mele. Asta ca să vedeţi de ce popularitate se bucurau ţărăniştii la acea vreme“.
Ilie Lazăr a fost condamnat la 12 ani de puşcărie şi la plata sumei de 50.000 de lei cheltuieli de judecată, fiind arestat după „Înscenarea de la Tămădău“, fiind plimbat prin mai multe închisori. La Galaţi l-a văzut pentru ultima oară pe mentorul său Iuliu Maniu. De aici, a fost dus la Sighet. Şi-a dat seama că sunt la închisoarea de la Sighet, pentru că a recunoscut dangătul clopotelor de la biserica din localitate, care au fost dăruite de familia lui în urmă cu 150 de ani. „Fraţilor, suntem la Sighet“, le-a spus el celor din celulă. „Dacă moroşenii mei ar şti că sunt aici, piatră din piatra acestei puşcării n-ar mai rămâne“, a completat el.
53 de rude ale foştilor demnitari, arestate în Săptămâna Mare a anului 1952
În noaptea de 14/15 aprilie 1952, chiar în Săptămâna Mare, au fost arestate 53 de persoane a căror singură vină era aceea de a fi rude ale demnitarilor României interbelice, în lotul denumit atunci al „familiilor foştilor demnitari“. Mulţi dintre ei erau arestaţi deja încă din noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarceraţi la Sighet.
Numărul exact al arestaţilor de la această dată a fost dificil de stabilit de către cercetătorii de la Memorialul Sighet, întrucât în acea noapte au fost arestate peste 450 de persoane, grupate în diverse „loturi“. În lotul „familiilor foştilor demnitari“ au fost incluse şi rude mai îndepărtate ale acestora.
Toate persoanele arestate atunci au fost încadrate în unităţi de muncă doar pe baza unor decizii ale MAI întocmite după câteva luni de la arestarea lor. Cum nu existau acuzaţii plauzibile, la rubrica „motivul arestării“ din fişele matricole penale, apare, în majoritatea cazurilor, sintagma „element dubios“, conform studiului „Testimonies from communist prisons of Romania. Women arrested in the „Families of former dignitaries“ batch (1952-1954)“ de Virginia Ion.
Dorina Potârcă: „Adormeam mergând. Ca soldaţii la război“
Dorina Potârcă este una dintre victimele închisorii Sighet după arestarea din 14/15 aprilie ’52, în lotul „familiilor foştilor demnitari“. Ea a fost profesoară de limba franceză şi soţia fruntaşului ţărănist Virgil Potârcă, ministru al Justiţiei, al Agriculturii şi al Lucrărilor Publice în mai multe guvernări din perioada interbelică, arestat şi întemniţat la Sighet.
Dorina Potârcă a primit o condamnare administrativă de doi ani. A trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni. Despre teroarea de la Popeşti-Leordeni a scris în „Amintirile unui «element dubios»“, publicate de Fundaţia Academia Civică în 2011: „Plecarea din colonie era o tortură. Trebuia să coborâm «Golgota», care era acum îngheţată, lunecoasă… Ningea, pământul era îngheţat bocnă. Noi lucram la diguri. Aşa lucrasem şi vara, aproape tot timpul. Dar de unde atunci ne frigea soarele, praful de pe diguri se lipea de noi şi când ne turnam apă în cap, ea şiruia pe noi şi deveneam un fel de zebre, în aşa hal de murdare eram că ne uitam una la alta şi nu ne mai recunoşteam. Acum îngheţam îndată ce ne opream din muncă. Întâi dădeam zăpada la o parte şi apoi ridicam digul. Miliţienii îşi făceau un foc mare şi stăteau în jurul lui. Din când în când ne duceam şi noi să ne încălzim la foc, dar te perpeleai pe-o parte, îngheţai pe alta – şi reluai munca. Când erai lac de apă şi îţi desfăceai hainele, când erai sloi de gheaţă... La întoarcere, picioarele îngheţau şi se dezgheţau singure de câte 7-8 ori pe rând. Şi adormeam mergând. Ca soldaţii la război“.
Dorina Potârcă a fost eliberată la 19 aprilie 1954. Dar după eliberare, nu a mai fost reprimită în învăţământ, fiind nevoită să lucreze ca muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Doar trei ani mai târziu a putut să-şi reia profesia,c a profesoară suplinitoare.
Un alt nume sonor, Ecaterina Madgearu, soţia secretarului general al PNŢ Virgil Madgearu, ucis de legionari în 1940, a continuat activitatea soţului său din partid, fiind preşedinta comitetului de asistenţă. Ea a fost arestată în 1952 ca soţie de fost demnitar şi a fost eliberată în 1954.
O altă vină: aceea de a fi soră sau fiică
Şi Sanda Leon a fost arestată în lotul „familiilor de foşti demnitari“. Vina ei: era fiica profesorului universitar Gheorghe Leon. Aceeaşi soartă a avut-o şi Carmen Creţu, fiica lui Napoleon Creţu, fost subsecretar de stat în guvernul Ion Gigurtu. A fost arestată în aceeaşi noapte şi eliberată în 1954.
Mihaela Vulcănescu, sora lui Mircea Vulcănescu, secretară a secţiei feminine a PNŢ din Capitală, a fost arestată în acelaşi lot, primind o condamnare administrativă de 24 de luni. Şi fiica lui Mircea Vulcănescu, condamnat de comunişti pentru aceleaşi acuzaţii absurde ca atâtea mii de români, Măriuca Vulcănescu, a făcut detenţie în vremurile acelea, dar a supravieţuit închisorii, spre deosebire de tatăl său, care a murit la 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus.
La 16 ani, Maria-Ioana Cantacuzino a trecut pe la Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Târgşor şi Mislea
Pereţii şi tavanul unei săli din Memorialul Sighet poartă chipurile, numele şi poveştile femeilor închise în temniţele comuniste. Este vorba de 4.200 de femei despre care există dovezi că ar fi fost victime ale sistemului concentraţionar comunist, însă numărul lor se estimează că ar fi mult mai mare şi încă se fac cercetări pentru identificarea altor victime. Obiectele păstrate cu greu din perioada detenţiei sunt prezentate într-o vitrină.
„Ia-ţi boarfele şi mişcă“
Maria-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului Constantin „Bâzu“ Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, a fost arestată în 1952, la numai 16 ani, fiind acuzată de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste.
În cartea sa de amintiri, ea povesteşte, sub pseudonimul Oana Orlea, teroarea prin care a trecut atât ea, cât şi întreg poporul român. „Schimbarea de regim am simţit-o realmente în momentul reformei şcolare din 1947. În şcoală domnea un puternic spirit de revoltă. Bineînţeles, acest spirit era normal pentru vârsta pe care o aveam, dar atunci el se structura pe un conflict politic. Arestările la domiciliu aveau loc mai ales noaptea. Cizme răsunau pe scări. Oamenii pitiţi pe după uşi ascultau şi răsuflau uşuraţi când ele se opreau la un vecin“, a povestit ea într-un interviu acordat poetei Mariana Marin şi publicat, într-o primă ediţie, în 1991.
Pe acest fond, Maria-Ioan, împreună cu alţi colegi, a format un grup „cu dorinţa de a merge în munţi la partizani. Cam la asta se reducea crezul nostru politic, nu prea ştiam ce e comunismul în teorie. În practică, vedeam. Eram singura fată. Cu băieţii eram prietenă din copilărie. Nu am făcut aproape nimic. În cursul anchetelor, toată afacerea a primit o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să spun că am fost eroici!“, a povestit ea ulterior.
Într-o bună zi, a fost convocată la Rahova. „Culoar lung şi negru şi apoi a început ancheta. Luni de zile mama nu a ştiu nimic de mine.“ „Vreau nume!“, îi cerea anchetatorul. „Ştiu şi nu vreau să vă spun“, l-a înfruntat ea la un moment dat. Cu aceste cuvinte a semnat condamnarea sa şi a prietenilor săi.
„Anchetele durau zile şi nopţi. Trebuia să rescriem aceeaşi declaraţie de zeci de ori. Te aduceau într-o stare de nebunie. Aveam 16 ani. Tipii se schimbau, mâncau, beau vinuri, vorbesc la telefon cu nevestele sau cu iubitele, în timp ce reflectorul îndreptat spre tine îţi arde ochii.“ Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, însă îi condiţionau plecarea la spital cu darea declaraţiei că face parte dintr-o organizaţie care luptă împotriva regimului. Într-un final, a fost dusă la medic, la Văcăreşti.
„Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“, i s-a spus acum şi de fiecare dată când era mutată dintr-un loc de detenţie în altul. Timp de aproape trei ani, a trecut pe rând prin Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Târgşor, Mislea, fiind în cele din urmă eliberată la intervenţia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în străinătate, declara că nu se va întoarce în ţară atât timp cât nepoata lui este în închisoare. În libertate, nu-şi găseşte rostul, fiind nevoită să lucreze o vreme ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, ca taxatoare la IRTA şi şamponeză la Cooperativa Higiena.
„Cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor“
În 1960, este rearestată în legătură cu un atac ce avusese loc în urmă cu un an, asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Capitală, cunoscut sub numele de „Operaţiunea Ioanid“, unde este reţinută vreme de două luni. În anul 1980, s-a expatriat definitiv şi s-a stabilit în Franţa. A lăsat în urmă o ţară, dar şi amintirile din închisorile groazei: „Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor. Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna“.
„Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc“
Avocata Adriana Georgescu, şefa de cabinet a prim-ministrului Nicolae Rădescu, a fost arestată imediat după venirea comuniştilor la putere şi judecată în procesul Organizaţiei «T». În timpul detenţiei, a fost torturată cu sălbăticie în Penitenciarul Văcăreşti. După eliberare, a reuşit să fugă din ţară în momentul în care i se pregătea o nouă arestare. În exil a publicat prima carte despre teroarea comunistă, motiv pentru care mâna lungă a Securităţii i-a înscenat un accident de pe urma căruia a rămas cu sechele pe viaţă. Iată un fragment din amintirile sale din detenţie: „Traversăm un coridor. Celule. Un birou. Patru oameni. Unul scund, gras, cu mustaţă. Altul ascuţit, cu faţă de şobolan. Ceilalţi vorbesc între ei, cu spatele la mine. Cei doi mă înşfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. Închid ochii şi lovesc cu pumnul şi cu piciorul în stânga şi în dreapta. Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi. Aud zgomotul. Încă o palmă. Mi-au dat drumul. Deschid ochii, mă întorc, regăsesc peretele, mă lipesc de el. Ei râd din nou şi îmi aruncă o salopetă. Mă aplec s-o iau. Capul mi-e tras de podea ca de un magnet... Unul dintre ei mi-a imobilizat braţele. Altul, picioarele. Un al treilea scoate dintr-un sertar un soi de mânecă prinsă la ambele capete şi umplută. Se apleacă, îmi pune o batistă groasă pe gură şi biciuie aerul cu mâneca. Prima lovitură mă atinge la coapsă. A doua, în plin obraz. Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc. Toţi ţipă. Şi eu? Muşc, muşc batista din gură. Coapsa, încă o dată coapsa. Cercurile. Galbenul se roteşte, se roteşte, se apropie. Nu mai ştiu nimic“.
Numele femeilor care au trecut prin închisori şi lagăre de muncă FOTO Mariana Iancu
Lagărul Anghel Saligny: „Vântul ne smulgea hainele de pe noi“
Sabina Wurmbrand, soţia pastorului Richard Wurmbrand, a fost arestată în ianuarie 1951 şi condamnată la doi ani de închisoare corecţională. De la Jilava, a ajuns în lagărul de triere de la Ghencea, de unde a fost mutată la Canal, în colonia Anghel Saligny, apoi dusă la Târgşor. A fost eliberată abia după trei ani. „Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vânt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sunt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rândurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: «Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari». Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit“, povestea Sabina Wurmbrand în „Nobleţea suferinţei“. În lagărul care purta numele marelui inginer Anghel Saligny au mai fost internate Dora Apăteanu, condamnată la opt ani de muncă silnică pentru sabotaj, Elena Bratu, arestată pentru instigare publică, Maria Călugăru, învinuită de uneltire contra ordinii sociale, Maria Ciomu, acuzată de omisiune de denunţ, Constantina Ivaşcu, pentru instigare publică, Vasilica Kara, pentru răspândire de informaţii interzise, Eugenia Lazăr, pentru că în urma unei percheziţii i s-au găsit la domiciliu trei ceasuri, brăţări din aur şi suma de 615.000 de lei, Valeria Linoiu pentru că a încercat să fugă în Turcia, Floare Pop pentru sabotaj. Şi lista poate continua cu alte câteva mii de nume şi cu tot atâtea drame. Efectivul coloniei a crescut treptat, de la 2.000 la 8.000 de persoane.
Jilava, închisoarea groazei cu cele mai multe femei
Cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc lucrează la un dicţionar despre femeile din închisorile comuniste.
Pe baza fişelor matricole penale, au fost identificate 3.802 de deţinute, dintre care 86% nu aveau nicio apartenenţă politică, spune cercetătorul Constantin Vasilescu. Dintre cele 3.802 de femei închise, 1.868 erau căsătorite, iar 1.454 dintre ele erau mame. Cele mai multe au fost închise la Jilava: 1.767. Pe locul doi la închisorile groazei a fost Mislea, unde au fost internate 1.115 femei, iar nedoritul loc trei îl ocupă Miercurea Ciuc, cu 843 de femei după gratii. Arlette Coposu le-a „bifat“ pe toate trei. La penitenciarul din Miercurea Ciuc au murit 16 femei, la Văcăreşti – 15. Cea mai grea condamnare pronunţată a fost de muncă silnică pe viaţă în 18 cazuri, sentinţă redusă de cele mai multe ori la 25 de ani de muncă silnică. „Printre femeile arestate, condamnate sau internate s-au aflat inclusiv minore. Numărul minim de cazuri documentate în baza fişelor matricole penale este de 46. Cea mai tânără este Rodica Pătru, de 14 ani, arestată pentru trecerea frontierei, care însă a fost eliberată după câteva luni. Există însă şi minore condamnate cu sentinţe grele: Gertruda Bader, de 17 ani, condamnată la 7 ani pentru uneltire, mai precis a semnalizat prin semne Morse către deţinuţi evenimentele politice; Marta Buchard, de 17 ani, a fost condamnată la 12 ani pentru răspândire de publicaţii interzise; Irina Cooş, de 16 ani, a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică pentru uneltire“, spune cercetătorul. Aproape toate femeile închise din motive politice au fost urmărite de către Securitate prin dosare individuale.
Se încarcă comentariile...
