„Fălci“ de Marea Neagră, monştrii care au semănat teroare: „Le jupuiam pielea şi mâncam carnea care era foarte gustoasă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Rechin FOTO BBC Earth
Rechin FOTO BBC Earth

Şi în Marea Neagră trăiesc creaturile fioroase, cu fălci puternice, numai că rechinii de la noi sunt mai mici în comparaţie cu speciile din oceane. În urmă cu un secol, localnicii obişnuiau să poleiască metalele cu carnea de rechin, iar din uleiul extras din ficat era folosit pentru durerile reumatismale.

Rechinul (sau câinele de mare) populează întreg platoul Mării Negre, iar toamna migrează în grupuri mari către coastele Crimeii, Caucazului şi Anatoliei pentru iernat şi hrănire cu hamsie şi stavrid. 

Migraţiile de reproducere ale rechinilor au loc primăvara şi toamna, în apele de coastă la 10-30 metri adâncime. Zonele principale pentru reproducere sunt apele litorale din Crimeea, cum ar fi golful Karkinitsky, zona strâmtorii Kerci şi golful Feodosia. 

Rechinul este un peşte vivipar cu un ciclu lung de viaţă şi poate atinge vârsta de 19 ani şi, între speciile comerciale de peşti din Marea Neagră, rechinii sunt depaşiţi doar de sturioni în ceea ce priveşte durata ciclului de viaţă, conform studiului „Pescuitul în Marea Neagră“ semnat de Irina Popescu, Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune Parlamentul European. 

Poluarea, principala cauză de reducere a numărului de rechini 

Conform studiului, rechinul este prins în mare parte prin capturi accidentale în operaţiunile cu traule şi plase pungă în principal în timpul perioadei de iernare. Cele mai mari capturi sunt pe coastele Turciei. În apele ucrainene, rechinul este pescuit mai ales primăvara şi toamna, cu plase cu o dimensiune a ochiurilor de 100 mm şi cu paragate. De asemenea, este prins accidental în timpul pescuitului de şprot cu traule.

Între 1989-2005, stocul de rechini de pe platoul continental ucrainean s-a redus treptat. Stocul a crescut până în 1981 datorită abundenţei principalelor specii din regimul lor alimentar (bacaliar, şprot, hamsie şi stavrid), şi apoi a început să scadă ca urmare a intensificării pescuitului (conform Prodanov et al., 1997). Cu toate acestea, alţi autori consideră că rolul pescuitului în reducerea stocului de rechini a fost supraestimat, întrucât captura medie anuală din stocul din Marea Neagră în perioada 1979-1984 a reprezentat 8 254 de tone sau aproximativ 4 % din stocul iniţial, şi a fost redusă la 3,5 % între 1989- 1992 (Kirnosova, 1990). 

Chiar luând în considerare capturile neraportate, captura reală nu a fost excesivă. Lungimea medie a rechinilor în nord-vestul Mării Negre din capturile cu traule în perioada 1989-2005 nu a scăzut ci a crescut, ceea ce nu indică exploatarea excesivă a acestei specii. Cauzele reducerii stocului de rechini ar putea fi, prin urmare, legate de modificările ecosistemului Mării Negre provocate de poluare şi de deteriorarea progresivă ulterioară a capacităţii de reproducere a femelelor. 

În ultima perioadă, numărul de rechini s-a redus foarte mult din cauza pescuitului excesiv. Înainte de Revoluţie, îşi aminteşte militarul Aurelian Mitran, pescadoarele româneşti prindeau foarte mulţi rechini, care însă nu erau ceruţi pe piaţă, astfel că ei erau aruncaţi pe navă. „Noi le ceream peşte ca să ducem şi acasă şi ei ne ofereau rechini din abundenţă. Îi jupuiam şi mâncam carnea, care este foarte gustoasă“, spune fostul militar.

„Nu se dă la om, dar distruge cantităţi mari de peşte“

Nici în urmă cu un secol cei care trăiau pe aceste meleaguri nu preferau carnea de rechin, aşa cum aflăm din cartea „Dobrogea – Cincizeci de ani de viaţă românească“, publicaţie tipărită cu prilejul semicentenarului Reanexării Dobrogei. Iată cum descria autorul această specie: „Din neamul Rechinilor avem Cânele de mare - Squalus acanthias, ce ajunge până la 1,50 m. lungime.

E un animal foarte răpitor: Nu se dă la om, dar distruge cantităţi mari de peşte. Indivizii masculi se ţin mai departe de ţărm, indivizii femeli se apropie mai mult de ţărm. Se pot pescui în tot timpul anului, mai ales cu carmace şi cu cârlige cu nadă (paragate). Femelele nasc puii vii, câte 12 deodată, de dimensiuni de circa 25 cm“. Despre carnea aflăm că „e puţin gustoasă, albă, cam teioasă; se mânâncă, totuş, preparată batog, sau altfel. Unii pescari ştiu să o substitue cărnii de morun. Pielea e foarte dură, cu incrustaţii (solzi mici, duri, aspri). E întrebuinţată pentru poleirea metalelor, iar din ficatul său enorm se extrage un bun ulei pentru maşini“.

De la acelaşi autor aflăm că în Marea Neagră trăiau rechinii Vatos şi Pisica de mare. Primul, numit şi Vulpea de mare, este „ De formă rombică, cu coada având pe aceasta ca şi în lungul dosului corpului şi pe bot, numeroase bucle dure, cu ţep drept sau îndoit in formă de cârlig. Trăieşte pe fund de nomol, către adânc şi se pescueşte simultan cu calcanul ( Rhombus maeoticus), dar se aruncă de pescari, nefiind la noi obişnuinţa de a se mâncă carnea. Ştim însă că în Occident (Italia, Spania, Anglia, Franţa), asemenea peşte particular, asezonat, e foarte gustos. Trebuie şi la noi de făcut educaţia publicului în acest sens. Maiul poate fi utilizat pentru grăsimea lui abondentă. Femelele depun primăvara câte două ouă simultan şi până la numărul total de circa 40, ouă foarte curioase, având forma de perniţe chitinoase dreptunghiulare, cu colţurile prelungite în interiorul acestei coji e oul propriu zis, ce seamănă cu oul de găină“

Despre Pisica de mare aflăm că „e tot de formă rombică, dar are coada mai lungă, terminată ca un biciu şi pe partea terminală 1-2 spini lungi veninoşi. Trăieşte pe fund nisipos; atinsă, aruncă cu repezeciune uimitoare coada, răneşte cu ţepii veninoşi, provocând răni şi inflamaţii foarte dureroase. Naşte puii vii. Nu se mânâncă, deşi carnea ei e tot aşa de bună şi se poate prepară la fel ca acea de Vatos. Din mai se extrage acelaş uleiu, pe care pescarii îl întrebuinţează încă ca remediu pentru dureri reumatismale“.

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite