Thierry Wolton, istoric: „Putin este victima propriei dictaturi“ INTERVIU
0
Ucraina luptă pentru întreaga lume liberă, însă nu se bucură de o susţinere pe măsură, consideră profesorul şi istoricul francez Thierry Wolton. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, reputatul istoric a vorbit despre influenţa exercitată de URSS asupra Occidentului, de flagelul comunismului şi de modul în care acest sistem politic a supravieţuit până în prezent
„Weekend Adevărul“: De peste patru decenii studiaţi şi scrieţi despre istoria regimurilor comuniste şi modul în care URSS a influenţat Occidentul. Dacă e să trasăm un arc peste timp şi să ne oprim la moştenitoarea URSS, Rusia, în ce măsură Putin şi oligarhii sunt produse ale comunismului, ţinând cont că Federaţia Rusă pretinde că nu e o ţară comunistă?
Thierry Wolton: Rusia de astăzi, care a ieşit din URSS după căderea comunismului, este condusă de foşti membri ai nomenclaturii sovietice, aliate cu mafia deja puternică din regimul anterior. În actuala conducere a ţării şi în marile afaceri se află foşti KGB-işti, precum Putin, din GRU, complexul militar-industrial şi Partidul Comunist Sovietic.
În lunile dinaintea căderii sistemului în 1991, această nomenclatură sovietică a pus deoparte un cufăr de bani, miliarde ascunse în Elveţia şi în alte paradisuri fiscale. Aceşti bani au fost folosiţi sub Elţîn pentru a răscumpăra marile companii sovietice, adesea privatizate. Actualii oligarhi sunt adevăraţii moştenitori ai fostei URSS, deci sunt legaţi direct de structurile de forţe care au acaparat puterea politică. Când s-a mutat la Kremlin în 2000, Putin a restabilit ordinea în acest mediu politico-mafiot, al cărui lider incontestabil este.
Invazia rusă din Ucraina a fost prezentată ca un eveniment unic după Al Doilea Război Mondial, dar poate că ar fi trebuit amintite Revoluţia Ungară (1956) şi Primăvara de la Praga (1968), ambele zdrobite de tancurile sovietice. Pornind de aici, ce paralele aţi trasa între evenimentul actual şi cele două din a doua jumătate a secolului trecut?
Chiar dacă invaziile de ieri seamănă cu cea de azi în Ucraina, nu suntem în aceeaşi situaţie. După intrarea tancurilor Armatei Roşii în Cehoslovacia în 1968, Brejnev a vorbit despre „suveranitate limitată“ pentru a afirma dreptul URSS de a interveni în treburile interne ale ţării. De fapt, ţările din Europa Centrală şi de Est, precum România, făceau parte din ceea ce se numea glacis sovietic la acea vreme. URSS domina ţările din est, iar acestea s-au lipsit de atunci de dreptul moral de a condamna ce s-a întâmplat acolo din ordinul comuniştilor soviectici.
Ungurii în 1958 şi cehoslovacii în 1968 nu puteau spera la niciun ajutor, chiar moral, din partea Occidentului. La momentul invaziei Cehoslovaciei, Franţa, de exemplu, vorbea despre un simplu „accident în relaxare“! Ucraina de astăzi s-a desprins de URSS după căderea sistemului, devenind o ţară suverană. Invazia sa este o încălcare a acestui statut, pentru prima dată în Europa din 1945.
Ucraina, sacrificată pe „altarul real-politikului“
Dacă în perioada Războiului Rece, KGB-ul era omniprezent, temut şi foarte eficient, urmaşii lor l-au dezamăgit pe Putin şi şi-au arătat limitele în Ucraina, la fel ca armata rusă. Se poate vorbi de o deprofesionalizare a serviciilor secrete ruse?
Nu ştiu dacă actualii profesionişti ai serviciilor de informaţii ruse (SVR) şi ai forţelor de securitate internă (FSB), ambele moştenitoare ale KGB-ului, sunt mai mult sau mai puţin eficienţi decât pe vremea URSS. Totuşi, este probabil ca Putin să fie o victimă a propriei dictaturi şi să domnească prin terorizarea celor din jur, fără îndoială din paranoia, de teama de a nu fi demis sau ucis. Informaţiile care se întorc la el probabil nu reflectă realitatea de pe teren, pentru a nu-l dezamăgi. Iar cei care nu spun ce vrea să audă sunt eliberaţi de îndatoriri.
Profesor la École Supérieure de Commerce din Paris, Thierry Wolton este şi un istoric şi scriitor apreciat
Există mai multe scenarii privind războiul din Ucraina, fiecare cu nuanţele sale, dar m-aş referi doar la principalele trei. Ce ar urma şi cum ar fi afectată lumea dacă Rusia ar câştiga războiul, dacă l-ar pierde sau dacă totul s-ar încheia fără un învingător clar?
Putin a pierdut deja războiul, cel puţin pe cel pe care şi-l imaginase, adică ocuparea totală a Ucrainei. Acum trebuie să salveze aparenţele. El se îndreaptă spre partea de est a Donbassului, pe care probabil o va anexa înainte de a organiza un pseudoreferendum privind anexarea la Rusia. Acest scenariu riscă să fie confirmat de ţările occidentale, care sunt fericite ca acest război să se încheie mai repede pentru că, într-adevăr, costă economiile capitaliste atât cât costă şi Rusia. Adevăraţii învinşi vor fi ucrainenii, sacrificaţi pe altarul real-politikului, cel al statelor împotriva intereselor popoarelor. Acest scenariu este la fel de vechi ca istoria. Rămâne de văzut cum vor reacţiona ucrainenii, cum vor rezista acestei anexări a Donbassului cu riscul ca în această regiune să se creeze un conflict îngheţat, mereu gata să se aprindă. Pacea, aşa cum o cunoaşte continentul european din 1945, a murit pe 24 februarie.
„Prefer o Rusie slabă, dar democratică“
S-a vorbit mult că Putin ar putea fi dat jos chiar de apropiaţii săi după ce sancţiunile occidentale îşi vor face efectul, iar economia Rusiei ar putea ajunge în pragul colapsului. Vedeţi posibil un asemenea scenariu?
Nu citesc în zaţul de cafea, aşa că nu vă pot răspunde specific. Totuşi, cert este că dacă sancţiunile împotriva Rusiei vor continua, unii din anturajul lui Putin vor pierde foarte mult. Aceştia ar putea fi tentaţi să-l elimine, pentru a negocia cu ţările occidentale o suspendare a acestor sancţiuni. Un alt scenariu ar fi ca inflaţia, scăderea puterii de cumpărare, magazinele goale să determine populaţia să se revolte, iar Putin şi-ar pierde în acest fel puterea. Dar toate acestea rămân speculaţii.
Deocamdată timid, dar în unele cancelarii europene începe să se vorbească în şoaptă despre dilema legată de împingerea Fedraţiei Ruse într-o degringoladă economică totală, care ar putea-o transforma într-o ţară neguvernabilă. Ar fi riscant ca Rusia să fie readusă în haosul din anii ’90, când intrase în disoluţie, iar Vestul ajunsese să se teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla cu arsenalul nuclear al ţării?
Rusia sub Elţîn a trăit în haos, dar nu trebuie să uităm că poporul rus nu a cunoscut niciodată atâta libertate ca atunci. Ştiu că libertatea nu-ţi dă de mâncare, dar este un factor esenţial pentru a mânca mai bine. Nu este o coincidenţă că cele mai bogate ţări din lume – SUA, Japonia, Marea Britanie, statele Uniunii Europene – sunt toate democraţii. Aceasta este dovada că există o legătură între libertate şi succesul economic. Aşadar, prefer o Rusie slabă, dar democratică, unei Rusii puternice, dar dictatoriale, deoarece aceasta din urmă va fi întotdeauna o ameninţare. Există o lege universală a istoriei conform căreia un regim care îşi asupreşte poporul este un pericol pentru străinul său apropiat. Iar Rusia lui Putin tocmai a demonstrat acest lucru din nou, invadând Ucraina.
Emmanuel Macron a fost unul dintre puţinii şefi ai unui stat puternic din Occident care au continuat să dialogheze cu Putin, în încercarea de a-l convinge să renunţe la invadarea Ucrainei, iar pentru asta unii l-au criticat. Credeţi că a greşit Macron? Sau au greşit Joe Biden şi Boris Johnson şi ei ar trebui să urmeaze exemplul preşedintelui Franţei?
Chiar şi în timp de război, trebuie să menţii contactul cu inamicul pentru a evita neînţelegerile, care pot fi periculoase. Totuşi, nu cred că un dialog între Putin şi oricine altcineva ar fi putut preveni invadarea Ucrainei. Putin se gândeşte la asta demult. Reproşul care li se poate face tuturor liderilor occidentali este acela de a-l înţelege greşit pe Putin. Macron nu este conştient de toate mecanismele sale de gândire, că are în faţă un om care provine dintr-o lume complet diferită, care gândeşte doar în termeni de echilibru de putere, care minte în timp ce respiră, care dispreţuieşte adversarul. Democraţiile occidentale şi-au proiectat întotdeauna propriile speranţe asupra altor ţări şi conducătorilor lor, până la punctul de a crede că toată lumea vrea să trăiască ca ele. Această stare de spirit naivă a stat la originea confruntărilor secolului al XX-lea, de la neînţelegerea lui Hitler, Stalin, Mao, Xi Jinping, apoi islamiştii, Putin etc.
„Nimeni din Occident nu este dispus să accepte posibilitatea suspendării gazelor ruseşti“
În ce măsură putem vorbi (încă) de o influenţă a Rusiei în ţări ca Germania, Franţa sau Italia şi cât de active sunt serviciile ruse în aceste ţări?
Îmi amintesc că la 13 decembrie 1981, după lovitura de stat din Polonia a generalului Jarulzelski, susţinută de Moscova, se vorbea despre luarea de sancţiuni împotriva URSS. Când unii au ridicat posibilitatea suspendării achiziţiilor de gaze sovietice, reacţia Franţei a fost clară: „Nu îi vom priva pe francezi de gaz“. Este exact acelaşi lucru şi astăzi. Bineînţeles că suntem toţi solidari cu ucrainenii, că suntem mişcaţi de drama milioanelor de refugiaţi care au pierdut totul, că suntem din toată inima alături de cei care rezistă în faţa tancurilor lui Putin, dar trebuie să ne lipsim de gazul rusesc?
Nu are nicio legătură cu FSB-ul sau cu vreo campanie de influenţă. Este pur şi simplu egoismul, confortul, frica, pusilanimitatea, tot ceea ce îl face pe om să pară uneori ca un struţ – care mai degrabă ar pune capul în pământ decât să înfrunte realitatea –, care explică această reticenţă în faţa singurei sancţiuni care ar putea aduce cu adevărat Rusia în genunchi. Nimeni din Occident nu este dispus să plătească acest preţ. Acum, întrucât Putin cere ca petrolul şi gazele să fie plătite în ruble, ceea ce reprezintă o încălcare a contractelor semnate, ţările europene ar putea fi forţate, în ciuda voinţei lor, să-şi suspende achiziţiile. Dar iniţiativa nu va veni din partea lor, ci de la Putin.
Cum se face că la mai bine de 100 de ani de la Revoluţia Sovietică şi la trei decenii de la căderea „lagărului roşu“ avem atât de multe ţări occidentale seduse de socialism?
Vă pot trimite la ultima carte pe care am scris-o şi care răspunde exact la toate aceste întrebări: „Penser le communisme“. Este o carte care urmează să apară în toamnă în limba română la Editura Humanitas. Există două feluri de comunism: cel real şi cel idealizat. Adevărul este cel care a făcut furori în Europa în secolul al XX-lea – şi care încă face furori în China, Coreea de Nord, Vietnam, Laos, Cuba, Eritreea – acesta este discreditat. Bilanţul este prea greu pentru ca cineva să se gândească să-l revendice cu adevărat în zilele noastre. Rămâne atunci comunismul idealizat, cel care constă în a crede că egalitatea trebuie să fie viitorul rasei umane, cel care crede că capitalismul este exploatarea omului de către om. Acesta atinge acorduri sensibile la fel de vechi ca omenirea. De aceea este atât de greu să scapi de această ideologie când comunismul idealizat este comunism realizat. Nu există nicio distincţie de făcut între cele două.
Există o retorică interesantă şi periculoasă, care sugerează că Occidentul a transformat ţările ex-comuniste în simple colonii, subjugându-le. Ce i-aţi răspunde unui interlocutor dintr-o ţară est-europeană care v-ar spune că patria lui a fost transformată într-o simplă colonie de Franţa, Germania sau altă ţară din Vest?
Sunt împotriva unor astfel de explicaţii care sunt propagandă şi nu realitate. Văd rădăcina acestei propagande în speranţa dezamăgită reprezentată de căderea comunismului în ţările eliberate de jug. Populaţiile credeau că este suficient ca sistemul să dispară pentru ca totul să fie mai bine. A fost mai degrabă criză, ceea ce este normal pentru că socialismul a aplatizat toate economiile acestor ţări. Este nevoie de timp pentru a se ridica din ruine. Nerăbdarea poate duce la două atitudini: nostalgia pentru trecut sau la acuzarea celorlalţi că au spulberat visul, făcându-i să poarte responsabilitatea pentru dificultăţile persistente, făcându-i pe oameni să creadă într-o colonizare care ar priva oamenii de fericire.
Libertatea, democraţia, economia de piaţă nu pot fi dobândite cu un simplu pocnet de deget, mai ales când elitele de ieri sunt aproximativ aceleaşi cu cele de astăzi, când foştii comunişti au devenit în mod miraculos „democraţi“. Occidentalii, cu siguranţă, nu sunt îngeri, dar trebuie să vedem şi că aceasta face parte din responsabilitatea pe care o au populaţiile. Plec de la principiul că oamenii au adesea liderii pe care îi merită. Este o judecată greu de acceptat, ca orice adevăr.
Unde se pierd originile comunismului
S-a spus că acest comunism ar avea rădăcinile mult mai adânci, undeva în Grecia antică, în ideile care au prins atunci contur privind republicile şi formele incipiente utopice de democraţie. E corectă această afirmaţie?
„Republica“ lui Platon, „Utopia“ lui Thomas Moore, filosofia Iluminismului, Revoluţia Franceză, toate acestea constituie rădăcinile comunismului aşa cum l-au gândit Marx şi Engels, aşa cum a pus-o în practică Lenin. Asta nu înseamnă că toţi acolo sunt vinovaţi (cu excepţia lui Lenin, inventatorul totalitarismului comunist, care chiar este), ci că comunismul vine de acolo, de departe. De aceea este atât de rezistent.
În „O istorie mondială a comunismului“ aţi spus că mulţi intelectuali, poate că unii dintre ei ostili iniţial comunismului, au devenit în timp complici şi slujitori ai comuniştilor. Prin ce mecanism au reuşit comuniştii să corupă intelectualitatea, după ce au cultivat lupta de clasă şi i-au instigat pe muncitori să distrugă şi să urască intelectualitatea?
Pentru a răspunde simplu, să spunem că intelectualii, în general, au aspirat întotdeauna să conducă lumea, pentru că au crezut că au cunoştinţele şi înţelepciunea necesare. Comunismul aşa cum l-a conceput Lenin, impus de o minoritate de intelectuali mici burghezi, şi-a împlinit parţial acest vechi vis. Sunt şi alte mecanisme precum ura de sine, complexul muncitoresc, atracţia ideologică care intră în joc, ar dura prea mult să le dezvolt acum.
„Pasiunile guvernează oamenii“
În cartea dumneavoastră, „Negaţionismul de stânga“, aţi vorbit despre acest concept. În ce măsură avem un negaţionism de stânga diferit de cel de dreapta, dacă ultimul există, şi cum aţi defini acest negaţionism?
Da, există o negare a stângii, diferită de negarea dreptei. Acest lucru este, din fericire, condamnat atunci când unii ajung să nege exterminarea evreilor de către nazişti şi la negarea existenţei camerelor de gazare. Negaţionismul de stânga larg răspândit neagă sau mai degrabă uită amploarea crimelor comunismului, sau le scuză în numele principiului că nu poţi face o omletă fără a sparge un ou, sau chiar crezând că comunismul care a existat nu a fost „cel bun“. Astăzi, în rândul publicului larg, crimele comuniştilor sunt aproape recunoscute.
În ce măsură consideraţi că naţionalismul feroce se poate confunda cu comunismul sau cu fascismul? Care flagel credeţi că e cel mai periculos pentru umanitate?
Raymond Aron, un mare gânditor francez al secolului al XX-lea, spunea că pasiunile guvernează oamenii. Comunismul, nazismul erau pasiuni. Naţionalismul este o pasiune. Suntem acolo în iraţional, adică în ceva care depăşeşte raţiunea. Nu ştiu care este mai rău. Am scris că toate regimurile comuniste s-au bazat şi pe pasiunea naţionalistă pentru a-şi face ideologia mai atractivă. Aşa a existat comunismul naţional, singura formă posibilă de comunism, dacă pot spune aşa.
Trebuie doar să te uiţi la China actuală pentru a vedea că ea continuă. Acest ataşament faţă de naţionalism este o necesitate pentru comunism pentru a continua să mobilizeze popoarele, în condiţiile în care oamenii nu sunt orbi, văd şi ştiu că comunismul este o utopie. Făcând apel la naţionalism, liderii comunişti ar putea spera să continue să seducă, să fascineze, aşa cum a făcut Flautistul din Hamelin pentru a-i alunga pe şobolanii oraşului, după cum povestesc fraţii Grimm.
Vă mai recomandăm şi:
Marea miză din Ucraina pentru Putin şi pericolul din spatele „îngheţării” conflictului
Se încarcă comentariile...
