Paradoxurile incinerării: DEX-ul nu ştie ce e un „cremaţionist”, BOR refuză practica. „România e primul stat ortodox unde s-a deschis benevol un crematoriu”

Paradoxurile incinerării: DEX-ul nu ştie ce e un „cremaţionist”, BOR refuză practica. „România e primul stat ortodox unde
s-a deschis benevol un crematoriu”

Sectorul de urne din cimitirul central din Belgrad  FOTO: arhiva personală a lui Marius Rotar

Universitarul ardelean Marius Rotar, autorul primei cărţi despre cremaţiune din România, povesteşte, într-un interviu pentru ”Adevărul”, de unde vine numele de incinerare, cine a practicat-o şi ce formă a căpătat ea în ţara noastră.

Marius Rotar este istoric şi cercetător la Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia şi a scris prima carte despre cremaţiune din România. El este şi preşedintele Asociaţiei Cremaţioniste Amurg, singura asociaţie de acest gen din ţară.

De unde vine numele de incinerare, cremaţiune?

Provine din latinescul ”incinerare”, reactivat pe filieră franceză (”incinérer”). Situaţia este similară şi pentru cremaţiune (franţuzescul ”crémation”, latinescul ”crematio”). Însă mai sunt şi alte situaţii interesante privind ”vocabularul” practicii. De pildă, cuvîntul ”cremaţionist”, care desemnează persoana care susţine ideea incinerării, nu există în DEX. Este o adaptare a unui concept occidental. Cremation Association of North America editează de mai bine de un secol revista ”The Cremationist”, singura de acest gen din aceea parte a lumii. Noi, când am fondat Asociaţia Amurg, am început să utilizăm acest concept şi nu mare ne-a fost mirarea când am văzut că şi adversarii practicii incinerării au început să-l folosească. În trecut s-au folosit şi alte cuvinte ca ”încenuşare”. În perioada interbelică, Nae Ionescu, un adversar declarat al cremaţiunii, desemna adepţii cremaţiunii drept “cenuşari”.

Cât de veche e această practică?

Folosirea incinerării, pentru prima dată, a fost atestată în preistorie. Foarte multe populaţii au întrebuinţat-o, nu doar celţii. La noi în ţară, primele atestări sunt din perioada Neoliticului (în localitatea Gura Baciului) şi Eneolitic. Incinerarea se dezvoltă puternic în Epoca Bronzului fiind legată de cultul solar şi procesul de indo-europenizare. Însă, între incinerarea din aceea epocă şi cele ulterioare (dacii au practicat-o intens, la fel şi romanii) şi cea modernă sunt diferenţe foarte mari. Latura spirituală a incinerării în vechime este dominantă, pe când în modernitate predomină latura utilitaristă. La fel, diferenţe mari între acestea se referă la modalitatea arderii (rug-crematoriu), tehnica arderii (lemn - azi cărbune, gaz, electricitate azi), durata arderii (câteva ore în vechime - o oră azi) şi rezultatul arderii (cenuşa rezultată).

Crematoriul din cimitirul Pere Lachaise, Paris, în imaginea de mai sus FOTO: Marius Rotar

Când a început această practică să fie folosită în Europa, de creştini, şi când a ajuns în România?

Triumful creştinismului a determinat dispariţia treptată a incinerării, cu toate că nu există niciun pasaj în Vechiul şi Noul Testament care să condamne explicit practica. Şi marii teologi ortodocşi recunosc acest lucru. Condamnarea cremaţiunii azi în Romania - pentru că în Occident acest lucru nu se mai petrece de decenii bune, după Conciliul Vatican II din 1963 (catolicii permit slujba religioasă în cazul incinerărilor, dar cu unele restricţii) - se bazează exclusiv pe nişte interpretări subiective ale textelor Biblice şi tradiţia “înhumării” lui Iisus Hristos (deşi n-a fost o înhumare, ci o depunere într-o peşteră), la care se adaugă deciziile Sinodului BOR din 1928, 1933 şi 2012.

S-a mai invocat Pravila de la Govora (1640, punctul 380), însă acest exemplu este discutabil, Pravila putând fi astăzi menţionată mai mult ca un izvor istoric. De pildă, unele prevederile din Pravila sunt total desuete cum ar fi cele referitoare la vârsta minimă de căsătorie (15 ani bărbatul, 12 ani femeia) sau chiar uşoarele pedepse corporale ce le prevedea (este adevărat ca excepţie). De la unele din ele chiar BOR a abdicat, recunoscându-se implicit arhaismul. Nu înţeleg de ce în hotărârile anticremaţiune ale Sinodului BOR din 1928 şi 1933 acest canon din Pravila nu este invocat şi a fost “descoperit” şi menţionat abia din 2011?

Preot ortodox slujind în Crematoriul din Odessa, Ucraina FOTO: Marius Rotar

În lume, reactivarea cremaţiunii (din raţiuni practice - igienice, în esenţă) ca practică începe înspre sfârşitul secolului al XVIII-lea la nivel de dezbatere, însă prima incinerare în sens modern are loc în 1876, la Milano. Tot în acel an au loc primele incinerări moderne în SUA. În alte state occidentale, primele incinerări în crematorii au loc după cum urmează: Germania 1879 (la Gotha), Marea Britanie 1885 (la Woking), Franţa 1889 (la Paris) etc. Totuşi, până în perioada interbelică au avut loc puţine incinerări. În România, abia în 1973 s-a depăşit numărul de 1.000 de incinerări pe an. Bine, la noi sunt o excepţie pentru că în Marea Britanie, între 1952 şi 1970, numărul crematoriilor a crescut de la 63 la 206, iar rata incinerării a ajuns de la 19,72% la 55,41%.

În România, discuţiile asupra cremaţiunii încep să aibă loc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin contribuţiile lui Constantin Istrati, care, în teza lui de doctorat asupra “depărtării” cadavrelor, susţinea această idee, din motive igienice, estetice şi economice. Istrati devenea mai târziu preşedinte al Academiei Române, primar al Bucureştiului şi ministru. A decedat la Paris în 1918 şi a fost incinerat conform voinţei proprii (urna sa a fost adusă în ţară în 1928 şi depusă la Cimitirul Bellu). Athanase Economu, doctorand în medicină la 1876, scriitorul Iuliu Dragomirescu la 1905, avocatul şi epigramistul Radu D. Rosetti la 1913 au încercat, fără succes, să fondeze la noi societăţi cremaţioniste.

Cine au fost românii care au creat mişcarea cremaţionistă în ţara noastră?

La 7 martie 1923 se fondează societatea cremaţionistă Cenuşa în casa prof. univ. Grigore Trancu Iaşi, fost ministru al Muncii. Această societate a transpus în realitate ideea incinerării la noi. Mulţi ani preşedinte al acesteia a fost dr. Ion Costinescu, de mai multe ori primar al Capitalei şi ministru al Sănătăţii. Costinescu a decedat la Sighet, în 1951, fiind închis din motive politice.

Crematoriul Cenuşa (foto dreapta, credit foto: Marius Rotar) a fost inaugurat cu scandal la 25 ianuarie 1925. Cremaţioniştii români au decis ca primul incinerat să fie o persoană cu identitatea necunoscută, luată de la morga bucureşteană tocmai pentru a evita reacţii din partea BOR.

În ciuda acestui fapt, un grup de credincioşi ortodocşi, condus de preotul Marin C. Ionescu, au încercat să împiedice incinerarea. O replică memorabilă le-a oferit colonelul Gheorghe Poenaru, cremaţionist, care urcându-se pe un parapet lângă clădirea Crematoriului Cenuşa  a exclamat: “Dacă n-o să-i citiţi voi, preoţii, pe cei arşi, o să meargă şi fără slujba vostră. Parcă faceţi cine ştie ce slujbă. Un Tatăl Nostru şi o Veşnică Pomenire!”.

Trebuie spus faptul că România a fost primul stat cu o populaţie ortodoxă majoritară din lume unde s-a deschis benevol un crematoriu. Zic benevol pentru că ruşii au introdus forţat cremaţiunea pentru a lovi în Biserică şi a distruge unele tradiţii. Primul crematoriu din Rusia s-a deschis la Moscova în 1927, după ce a funcţionat câţiva ani unul experimentat la Leningrad, din 1920. La noi, cremaţiunea a devenit realitate fără vreo intervenţie a statului, ci doar exclusiv prin eforturile unor adepţi ai ideii, membri ai elitelor româneşti din epocă.

Ce ar trebui să învăţăm de la ei?

Ar trebui apreciată ideea toleranţei, a respectării celuilalt, a asumării până la capăt a unei idei. Însă, mai presus de toate, cred c-ar trebui să învăţăm de la ei ce înseamnă constanţa şi curajul de a fi diferit, având în spate o motivaţie serioasă şi nu un trend, lucruri, din păcate, tot mai rare la noi, azi.

De ce credeţi că societatea românească nu e deschisă practicii incinerării?

Ideea de bază a incinerării: practica este opţională. Doar cine doreşte se incinerează. Aşa a fost întotdeauna şi nimeni nu obligă pe nimeni să fie incinerat. Este o alternativă la înhumare, iar opţiunea cuiva de a fi incinerat este sacră, situaţie consfinţită şi prin legile statului român.

Poziţia în societate a BOR şi opiniile sale asupra practicii sunt decisive la nivel de percepţie şi atitudine din partea românilor. Trebuie subliniat că în Rusia, Serbia şi Ucraina, preoţii ortodocşi slujesc fără probleme în cazul incinerării. Şi la noi o fac, însă pe ascuns. Căutaţi în rubricile de necrologuri din ultimele decenii ale marilor ziare de la noi şi vă veţi convinge de acest lucru.

Chiar şi deciziile Sinodului BOR din 2012 sunt ceva mai relaxate asupra incinerării, permiţând slujba în unele cazuri - de pildă, decesul în ţări cu rata mare a incinerării sau dacă persoana a fost incinerată fără voia sa). Dacă sunt permise asemenea excepţii, de ce nu devine această situaţie o regulă? Cum pot spune BOR sau un ierarh ortodox, azi, în 2015, că incinerarea este o practică păgână şi anticreştină, când romano-catolicii,  multe culte protestante şi neo-protestante, dar şi alte Biserici ortodoxe surori o acceptă?

Dar populaţia?

La cel mai mare crematoriu din ţară, Vitan Bârzeşti, au fost înregistrate 791 de incinerări în 2014. Iar 839 în 2013. Explicaţiile pentru care incinerarea nu are succes la români sunt mai multe şi ţin inclusiv de faptul că BOR caută să deţină monopolul asupra practicilor funerare la noi, la fel cum încearcă să-şi impună monopolul asupra întregului sistem funerar. La nivelul populaţiei este vorba şi despre automatisme, deşi, în timp, lucrurile se vor schimba, deschizându-se noi crematorii, aşa cum s-a întâmplat la Oradea în 2012 şi la Bădeni, lângă Turda, în 2014.

Fiecare nou crematoriu deschis este un pas decisiv înspre dezvoltarea practicii în România, iar treptat tot mai multă lume va recurge la incinerare din motive practice (lipsa locurilor de veci din mediul urban) şi economice.
Acesta este mersul lumii, iar când la noi vor exista 10-15 crematorii răspândite în toată ţara, iar populaţia va recurge în număr semnificativ la incinerare sunt convins că BOR îşi va modera tot mai mult discursul asupra cremaţiunii, acceptând-o tacit, în cele din urmă.

Vă dau un ultim exemplu, legat de incinerare: BOR ne spune că incinerarea este un act necreştinesc, specific păgânilor.  Dar cum se explică faptul că Traian Popovici (1892-1946), doctor în drept, primar la Cernăuti,  fiu de preot ortodox, considerat Schindler al României pentru că a salvat de la deportare/moarte peste 20.000 de evrei în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, a fost incinerat la Cenuşa conform voinţei proprii, făcându-i-se, fără probleme, slujbă religioasă şi ulterior toate parastasele? Să fi fost Traian Popovici păgân şi să nu-şi fi iubit aproapele? Mă îndoiesc...

Mai puteţi citi:

Legea care-ţi dă dreptul, din timpul vieţii, să-ţi organizezi cum vrei înmormântarea, cu sau fără preot

FOTO VIDEO Cum arată „cuptorul morţii“ din Cluj, cel mai modern crematoriu uman din estul Europei

Arhitecţi, constructori de biserici, adepţi ai incinerării. „Mă întreb dacă preoţii care slujesc în bisericile proiectate de Traianescu nu simt uneori gustul cenuşii“

A crescut numărul incinerărilor după cazul Nicolaescu? „Opinia publică n-a simpatizat cu cauza cremaţiunii“

România anului 1900, model pentru cremaţioniştii sârbi. Acum, în secolul al XXI-lea, e invers

Autorul primei cărţi despre incinerare din România: „Nicio personalitate incinerată nu şi-a pierdut din respectul neamului românesc!“

Autorul primei cărţi despre incinerare cere public ca Biserica Ortodoxă să respecte dorinţa lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat

S-a deschis prima casă funerară de incinerare din România. Oferă un produs nou: contractul funerar din timpul vieţii, plătibil în rate, cu consiliere pentru familie

Topul oraşelor din Ardeal ai căror locuitori au ales incinerarea în ultimii 20 de ani. Ce spun cifrele

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările