Istoriile fascinante ale lui Valeriu Anania alături de mari scriitori români. De la caprele lui Arghezi la „patinaj“ cu Blaga
0
Unul dintre volumele mai puţin cunoscute ale fostului mitropolit al Clujului, totodată scriitor, Bartolomeu Valeriu Anania, include portrete pe alocuri sobre, dar deseori savuroase, ale unor celebrităţi ale literaturii române, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Marin Preda.
Este vorba de cartea „Rotonda plopilor aprinşi”, apărută în 1983 la editura Cartea Românească (reeditată în 1995 la "Florile Dalbe" şi în 2009 la "Polirom), al cărei director fusese timp de zece ani chiar Marin Preda, care l-a şi impulsionat pe călugărul scriitor să-şi reunească portretele literare într-un volum.
Prieten cu marii scriitori
„Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârstă decât mine şi apoi tristeţea de a fi rămas prea devreme singur. (...) Cartea mea s-ar vrea citită mai mult în spirit decât în literă. Adevărurile ei sunt mai întâi sufleteşti, aşa cum s-au limpezit din relaţiile unor scriitori care, chiar în vremuri neprietenoase, au ţinut să nu se numere printre victimele crizei de comunicare şi s-au îndărătnicit să nu se socotească, cel puţin între ei, osîndiţi la incultură şi sterlitate”, scrie Valeriu Anania, în prefaţa cărţii, cu notaţia „Văratec, decembrie 1982”.
În 1982, când avea deja 61 de ani, monahul Bartolomeu se retrăsese la mănăstirea Văratec, pentru a se dedica activităţii de scriitor. Chiar dacă amintirile sale sunt redate la vârsta deplinei maturităţi sunt legate de amintiri din tinereţe, când elanul scriitoricesc îl aducea, nu o dată, în preajma unor figuri deja celebre în domeniu şi lăsau să răzbată un comportament mai degrabă non-conformist pentru un cleric.
Relaţie strânsă cu Arghezi
Cel mai amplu capitol din carte îi este dedicat scriitorului Tudor Arghezi (1880 – 1967), cu care „părintele Bartolomeu” întreţine o amiciţie strânsă, începând din 1942 până la plecarea sa în SUA, în 1966.
„Nu cred că printre scriitorii de acum, încă în viaţă, să fie un altul care să-l fi cunoscut mai bine pe Arghezi, un altul care, pe durata unui sfert de veac, să-i fi călcat pragul şi să-l fi primit de mai multe ori în odaia lui, faţă de care poetul să-şi fi deschis sufletul mai larg. Nu mulţi îl vor fi văzut pe arghezi plângând, nu mulţi vor fi fost martorii disperărilor lui. Şi nu mulţi vor fi având o biografie în care Arghezi să se fi inserat cu ponderea unui gest al destinului”, scria Valeriu Anania în 1983.
Îl cunoaşte pe Arghezi în iunie 1942, iar timp de mai bine de 15 ani îl vizitează cu regularitate la casa sa din strada Mărţişor, chiar şi atunci când poetul nu mai poate fi publicat, iar întâlnirile cu el îi puteau crea probleme vizitatorului. Cunoscutul scriitor devine pentru călugărul pasionat de scris un maestru, nu doar literar, ci chiar spiritual. Valeriu Anania mărturiseşte cum, „împărţit” între două personalităţi opuse ca viziune, dar de care se simţea în egală măsură apropiat, profesorul său de teologie Nichifor Crainic şi Tudor Arghezi, optează în cele din urmă pentru al doilea, uneori apelând la el aproape ca la un „duhovnic”.
Caprele din Mărţişor
Una din cele mai savuroase amintiri se petrece în primăvara lui 1953, când Arghezi îi donează „părintelui Bartolomeu", a cărui mamă este adusă la spital, la Bucureşti, două capre, necesare în gospodăria din satul natal al călugărului. Transportul donaţiei din Bucureşti în Glavile, judeţul Vâlcea devine o adevărată peripeţie, în care îl vedem pe Arghezi în posturi inedite, ca într-un film de Kusturica, cum confecţionează cot la cot cu beneficiarul cuşti pentru animale, în care caprele să poată sta în timpu călătoriei. Era doar una din procedurile care le dau bătăi de cap celor doi.
Despărţirea de animalele care „îmbogăţeau” şi ele domeniul Mărţişorului, alături de multe alte vietăţi - între care pisicile jucau un rol de cinste - nu este facilă, mai ales pentru Parashiva, soţia lui Arghezi, foarte ataşată de „Biţa”: „Paraschiva lăcrăma de jalea despărţirii, Aarghezi lăcrăma de jalea neveste-si, eu cred că lăcrămam de propria mea jale. Aşa au plecat cele două capre din ograda Mărţişorului, ca două mirese, behăind dintre flori de salcâm, în timp ce eu mă rostogoleam spre tramvai, s-o duc pe maică-mea la gară”, povesteşte autorul.
Finalul ne menţine în zona filmelor cu iz balcanic. "Cel mai înveselit de toată întâmplarea aceasta a fost taică-meu, când şi-a văzut nevasta acasă, venită de la Bucureşti fără dureri de cap şi pricopsită cu două capre de la poetul Tudor Arghezi. 'Tu ştii că ăsta e poet mare, Nico?' 'Ştiu, mi-a spus băiatul'. 'Da, dar cat de mare?' 'Stiu eu? O fi ca Eminescu'.'Ăsta, Nico, e mai mare chiar şi decât Anton Pann'".
"Masca" unei firi emotive
În cele peste 70 de pagini pe care i le dedică lui Arghezi, Valeriu Anania suprinde şi o latură mai puţin cunoscută a celebrului scriitor. Îi intuieşte latura respectivă în timpului unei vizite, din 1949, la mănăstirea Cernica, unde Arghezi intrase ca novice, cu 50 de ani mai devreme, când avea doar 19 primăveri. „Îl urmăream cu atenţie şi cred că în ziua aceea mi-am dat seama de un Arghezi lăuntric, pe care nu mulţi îl vor fi cunoscut. În fiinţa lui intimă, poetul era un mare emotiv, dar în acelaşi timp era posedat de un demon care-i denunţa emotivitatea drept slăbiciune şi-l făcea să se împotrivească propriei lui naturi. Ironia, sarcasmul, deriziunea, grotescul erau tot atâtea arme cu care el se apăra de sine însuşi”.
Chiar dacă relaţia între cei doi pare să fi fost de maestru – discipol, nu o dată Arghezi îl copleşeşte pe tânărul scriitor în devenire cu aprecieri, corespondenţe şi mai ales cu prefaţa la drama „Mioriţa”, care apare în 1966, după ce Anania a luat drumul Americii. Călugărul trimis de BOR în SUA se plimbă cu cartea trimisă cu avionul din România, prin New York, considerând că datorită celor şase pagini de prefaţă cu care l-a „blagoslovit” Arghezi poartă sub braţ o capodoperă. Cu un ana înainte, în 1965, Valeriu Anania s-a numărat printre cei care au participat la aniversarea poetului de 85 de ani (foto), care îi face o surpriză, anunţând public că va prefaţa lucrarea, de unde reiese că şi publicarea acesteia, care părea să stagneze la editură, se va accelera.
Tudor Arghezi (în centru), la aniversarea a 85 de ani. FOTO / Biblioteca Judeţeană Octavian Goga Cluj
Portretul lui Tudor Arghezi se încheie cu trecerea în revistă a momentului în care Valeriu Anania revine în ţară găsind mormintele lui şi al Paraschivei în grădina Mărţişorului şi cu un scurt cuvânt de mulţumire – iertăciune: „Vă mulţumesc, domnule Arghezi” Şi mă rog de iertare dacă aceste amintiri vor fi tulburat ceva din îndelunga, sfînta noastră sufletească intimitate. Le-am spicuit de ici şi de colo, la statura ceasului de-acum. Pentru celelalte e încă prea devreme. Sau poate, prea târziu”.
Blaga şi accesul la „celălalt tărâm”
Dacă Valeriu Anania pare să aibă acces la universul intim al lui Tudor Arghezi, interacţiunea lui cu Lucian Blaga (1895 – 1961) – prima întâlnire are loc în 1947 - este una mai fragmentară, autorul „Rotondei” mărturisind că a cumpănit dacă să îi dedice sau nu un capitol aparte. În filele volumului răzbat cu toate acestea momente de empatie între cei doi, întâlnirile lor petrecându-se în special sub auspiciile seratelor literare din casa preotului Florea Mureşanu şi a soţiei acestuia Eugenia, ambii descrişi ca oameni cu o cultură vastă.
Autorul descrie succint atmosfera serilor respective, dominate de discursurile lui Blaga şi nu se sfieşte de aluzii subtile, ce lasă să se întrevadă latura de cuceritor a „poetului luminilor”, despre care posteritatea a relatat de-a lungul timpului. „Nu încăpea nicio îndoială că Blaga dorea să se facă plăcut şi era tot atât de evident că nu pe mine, nici pe părintele Florea, nici pe ceilalţi convivi se căznea el să-i cucerească”, rememorează autorul o seară în care Blaga povesteşte întâlnirea lui cu Mahatma Gandhi, în Elveţia.
"Patinaj"
O amintire insolită este cea a exerciţiilor de „echilibristică” la coborârea pe timp de iarnă a străzii abrubte pe care se afla casa soţilor Mureşanu, din Cluj-Napoca. Deşi după plecare petrec câteva minute doar ei doi, poetul, care se descria de altfel "mut ca o lebădă", nu îşi cadoriseşte partenerul de drum cu prea multe cuvinte.
"Am încercat să provoc o conversaţie oaarecare, dar el tăcea, foarte preocupat ca nu cumva să alunece şi să cadă. Într-adevăr, odată cu întinericul se lăsase şi gerul, iar zăpada căpătase o crustă de gheaţă care făcea mersul foarte nesigur, mai ales în pantă. Am convenit să ne ţinem de braţ, sprijinindu-ne reciproc, (mi-ar fi plăcut ca eu, mult mai tânăr, să-l sprijin pe el), dar repede mi-am dat seama şi de revers: lunecând unul, l-ar fi tras în cădere şi pe celălalt.'Numai pe gheţuş ne putem da seama cât de mult depinde capul de picioare', am zis eu la un moment dat, dar n-a părut impresionat de un asemenea aforism, ci căuta să se descurce, acum pe cont propriu, într-o echilibristică atentă", relatează Valeriu Anania.
De altfel prima parte a amintirilor tânărului de atunci cu privire la întâlnirile cu Blaga ilustrează o uşoară dezamăgire pe care pare să o fi resimţit, în contextul în care ar fi aşteptat de la maestru mai mult decât un monolog.
Reîntâlnire
Aşteptările par să îşi găsească împlinire mult mai târziu, în 1956, când Blaga lucra la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei, confruntându-se cu una din cele mai grele perioade din viaţă. „În biroul spaţios, cu mobilier simplu, de metal, m-a întâmpinat un alt Blagae, un Blaga încărunţit, cu faţa mai puţin prelungă şi cu umerii mai puţin înalţi, un Blaga deloc hieratic şi distant, un Blaga umanizat, cald, aproape euforic”, povesteşte călugărul scriitor. El este mirat de ţinerea de minte a poetului şi de faptul că ştie lucruri specifice despre el, precum faptul că lucra la poetul dramatic „Mioriţa”.
Cei doi se reîntâlnesc în 1958, „când mă aflam, la Bucureşti, într-o staţie de tramvai şi am simţit că mi se aşează o mână pe umăr. Era a lui Blaga”. Poetului îi mergea mai bine din punct de vedere publicistic şi îl anunţă pe Anania că a fost propus la Premiul Nobel, pentru toată opera, de către cei pe care îi descrie drept prietenii săi din Occident. „Era foarte fericit. Rostise ‘opera mea’ cu o imensă mândrie şi cconştiinţă de sine”, notează autorul „Rotondei”. Unul din regretele cu care rămâne călugărul Bartolomeu este că nu a reuşit să le faciliteze lui Blaga şi Vasile Voiculescu o întâlnire pe care primul şi-ar fi dorit-o nespus.
Faptul că poetul invocase frica pentru a nu-l vizita pe Voiculescu direct la el acasă îl face să se întrebe dacă era vorba de un sentiment sau de un spirit premonitoriu, pe care, în alt context, l-ar fi intuit şi alţii. Descrierea îl duce înspre o caracteristică aparte a personalităţii poetului: „Biografii de mai târziu relatează că el şi-a prevăzut marea trecere printr-un vis care i-a precedat-o numai cu câteva ore. Aş îndrăzni să cred că poetul era înzestrat cu o hipersensibilitate pe care nu mulţi oameni o au, că el a izbutit nu numai să gândească misterul, ci şi să trăiască întru mister, ccă luciditatea lui avea uneori acces la „celălalt tărâm” al vestirilor inefabile”.
Editorul Marin Preda
Portretul autorului „Moromeţilor”, Marin Preda (1922-1980), este mai degrabă succcint şi uşor distant, oarecum şi prin prisma faptului că între cei doi relaţia a fost în cea mai mare parte cea de editor-autor Preda, fiind între 1970-1980 director al editurii Cartea Românească, unde Valeriu Anania a publicat mai multe lucrări. „Colegii care-l cunoscuseră mai îndeaproape îmi vorbeau despre el în chip contradictoriu; unii credeau că rămăsese un <Moromete> balcanic, ros de instincte primare, în timp ce alţii, dimpotrivă, recunoşteau în el un rafinament subţire, disimilat cu arta ţăranului inteligent. Cărţile lui îmi creaseră imaginea unui intelect mai degraabă robust decât ager şi a unui talent care asudă din greu asupra paginii născânde”, îl portretizează Valeriu Anania pe
Marin Preda (foto).
Totuşi două episoade ale întâlnirilor dintre cei doi se disting. Unul este cel în care Marin Preda îi cere recomandări părintelui Anania cu privire la opere care îl pot ajuta la înţelegerea unor pasaje din Biblie, în special din scrierile Apostolului Pavel, pentru un roman pe care şeful Cărţii Româneşti îl anunţat drept diferit de tot ce a lucrat anterior. Era vorba chiar despre „Cel mai iubit dintre pământeni”, care avea să vadă lumina tiparului în 1980.
„Peste câteva zile îi lăsam în birou un vraf de cărţi, pe care le privea cu orgoliu şi încântare. Marin Preda a murit înainte să mi le restituie. Le-am recuperat prin comisia care i-a administrat inventarul de la Mogoşoaia. Nu ştiu dacă şi cât le va fi folosit. Sigur este însă că ‘Cel mai iubit dintre pământeni’ se încheie cu un citat din Pavel”.
La braţ cu Marin Preda, euforic
Cea de-a doua relatare provine din iunie 1979, cu circa un an înainte de stingerea scriitorului. Întors dintr-o vizită, părintele Anania îl întâlneşte pe „dom’ Preda”, aflat într-o stare euforică, pe unul din bulevardele capitalei. „Se lasă înserarea. În forfota străzii dau cu ochii de Marin Preda. E singur, merge clătinându-se, se izbeşte de trecători. Sper să nu mă vadă, încerc să-l evit, dar în secunda următoare mă pomenesc cu el în braţe: ‘He-he, bună seara, părinte, ia uite, domnule, ce surpriză, ce mai faci, monşer, n-ai mai trecut de mult pe la mine…’. ‘Eu fac bine, dom’ Preda, dar dumneata?’ He-hee, Marin Preda a băut un pahar mai mult... dar nu prea mult... dă-o-n mă-sa de viaţă, asta e!...”. „Încerc să merg cu el, câţiva paşi, alături, dar el se împinge când în mine, când în alţii. Îl apuc de braţ şi îl ţin strâns, ocrotitor. Noroc că sînt în costum civil. Aici, la întretăierea bulevardului cu Calea Moşilor, traficul se rostogoleşte torenţial, în toate direcţiile, şi-mi dau seama că Preda n-ar putea traversa singur fără să se primejduiască”, povesteşte monahul iubitor al condeiului.
Drumul poticnit spre casă se încheie cu Preda căutându-şi propriii copii, din care unul tocmai a încasat o bătaie de la un puşti de culoare. Întâmplarea se încheie în cele din urmă paşnic, însă finalul este unul neutru, ce denotă relaţia mai degrabă formală existentă între Valeriu Anania şi Marin Preda.
Voiculescu, Papilian şi Gala Galaction, portretizaţi
Victor Papillian, Vasile Voiculescu, Gala Galaction, Ion Luca şi Anton Holban sunt celelalte personalităţi literare portretizate în „Rotonda”. Victor Papilian, fost profesor al lui Valeriu Anania la Medicină primeşte cel mai extins capitol după Tudor Arghezi, cei doi cultivând şi o amiciţie literară. Vasile Voiculescu beneficiază poate de portretul creionat în culorile cele mai favorabile, fără a cădea în patetism.
Dan C. Mihăilescu despre carte
„Valeriu Anania nu este nicidecum tipul memorialistului egocentric, obsedat să-i folosească pe ceilalti exclusiv pentru etalările sale megalomane. Nu este, fireşte, nici tipul salonard, al memoriei de cafenea ce aluvionează zvonuri şi cancanuri... Înainte de a fi un tandru, subtil, generos, dar sagace observator al celui pe care şi-a propus să-l «picteze», el este un meşter al ramei. Înainte de-a vă lăsa absorbiţi de tablou, de fizionomiile, atitudinea, biografiile, scenele şi personajele de epocă, priviti, vă rog, cu atenţie lucratura ramei”, scrie Dan C. Mihăilescu în prezentarea volumului re-editat, împreună cu filele de jurnal american „De dincolo de ape”, la editura Polirom, în seria de autor Valeriu Anania.
Bartolomeu Anania diacon. Foto / ganduridinierusalim.com
Cleric şi scriitor
Bartolomeu Anania, pe numele său de mirean Valeriu Anania s-a născut în 1921 în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea. Devenit călugăr în 1942, cu numele Bartolomeu, şi-a manifestat în paralel şi pasiunea pentru scris, semnând ca Valeriu Anania. În 1982 se retrage la mănăstirea Văratec pentru a se dedica activităţii scriitoriceşti, incluzând diortosirea şi adnotarea Bibliei, care apare în 2001. A publicat de-a lungul timpului proză, teatru, poezie, iar în 2008 apare la editura Polirom volumul său de „Memorii”. Deşi oferă unele explicaţii în plus faţă de ceea ce se ştia până la acea oră, rămân neelucidate cele mai delicate aspecte din biografia sa, perioada de detenţie politică, dintre 1958-1964 şi natura misiunii sale în America, între 1966-1976. Din 1993 a fost arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului, iar din 2005 mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. A decedat în 2011, la vârsta de 89 de ani.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
