Cel mai controversat regizor israelian al momentului: „Şi societatea românească este traumatică, oamenii sunt undeva între două lumi”

Cel mai controversat regizor israelian al momentului: „Şi societatea românească este traumatică, oamenii sunt undeva între două lumi”

Regizorul Samuel Maoz, unul dintre invitaţii speciali ai TIFF 2018. FOTO: Remus Florescu

Societatea israeliană este prinsă într-o buclă a traumei, care îi face pe oameni să creadă că sunt într-un război care nu se termină niciodată, a explicat într-un interviu pentru „Adevărul” Samuel Maoz, regizorul filmului care a deschis TIFF 2018 – „Foxtrot”. Regizorul crede că şi societatea românească este una traumatică, oamenii zbătându-se între două lumi, capitalismul şi comunismul.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Este ceva mai sacru decât Biblia în Israel, Armata”, explică regizorul Samuel Maoz. Este motivul pentru care filmul „Foxtrot”, în cadrul căruia apare o scenă în care Armata muşamalizează omorârea unor tineri palestinieni, este atât de hulit de o parte a publicului din Israel.  Regizorul a comis sacrilegiul suprem, criticând Armata. Ministrul Culturii, Miri Regev, a criticat în termeni foarte duri filmul, iar despre regizor a spus că este un trădător. În ciuda acestor reacţii, filmul a fost foarte apreciat la nivel internaţional, câştigând numeroase premii printre care Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia sau Premiul pentru cel mai bun film străin acordat de National Board of Review – SUA. 
Într-un interviu pentru „Adevărul”, Maoz a explicat că foxtrot e un dans în care orice mişcare ai face ajungi în acelaşi loc. Aceasta este o metaforă pentru poporul evreu, care trăieşte încă cu trauma războiului, traumă care se transmite din tată în fiu. Regizorul susţine că şi românii sunt o societate traumatică – care „dansează” între două linii – comunismul şi capitalismul. 
 

„Suntem într-un război care nu se termină niciodată”

 
La finalul proiecţiei filmului „Foxtrot” aţi spus: „poate că e timpul să învăţăm să dansăm şi altceva pe lângă Foxtrot”. Vă rog să ne explicaţi ce aţi vrut să spuneţi.
 
Primul meu film „Lebanon” are ca subiect trauma războiului, iar „Foxtrot” vorbeşte despre post traumă. În Foxtrot am mai adăugat un strat, am vrut să spun o poveste personală care o reflectă pe cea colectivă. Dintr-o perspectivă mai largă pot să spun că Foxtrot vorbeşte despre o rană deschisă, despre sufletul sângerând al societăţii israeliene. Suntem într-un ciclu traumatic, dansăm Foxtrot. Fiecare generaţie încearcă să danseze diferit, dar la fel care paşii de Foxtrot ajungem întotdeauna la acelaşi punct de plecare. În ceea ce mă priveşte, concluzia filmului este: soarta nu poate fi schimbată nu pentru că este divină, dar din cauza natura traumatică a bărbaţilor israelieni care modelează societatea. Societatea este blocată în traumă şi micul sau marele pas care ne poate salva din bucla Foxtrot-ului trebuie făcut de un lider curajos cu viziune. Am avut un astfel de lider, Yitzhak Rabin, dar a fost ucis. Îmi amintesc o emisiune de televiziune difuzată la câteva zile după ce a fost omorât, în care a descris planurile lui privind pacea. Jurnalistul i-a spus: <<Majoritatea oamenilor nu sunt de acord cu planul dumneavoastră>>. Rabin a răspuns: <<Atunci majoritatea greşeşte”. 
La finalul zilei, societăţile sunt ca turmele de oi, vor merge încotro vor fi îndrumaţi de păstor. 
 
 
 

Societatea traumatică din România

 
Care este marea problemă a societăţii israeliene pe care o prezentaţi în film?
 
Problema noastră este că memoria noastră emoţională privind traumele trecutului, al căror vârf a fost holocaustul, urmat de războaiele noastre de supravieţuire, este foarte puternică. Aceasta e motivul pentru care suntem o societatea traumatică, pentru că trauma trece de la o generaţie la alta şi e bazată pe ideea că suntem într-un constant pericol existenţial şi, ca rezultat, suntem într-un război care nu se termină niciodată. 
 O ţară dezvoltată tehnologic, care are arma nucleară, nu este într-un pericol existenţial mai mult decât orice altă ţară din lume. Duşmanii noştri tradiţionali nu mai sunt relevanţi, o parte dintre ei, precum Siria, aproape că nu mai există. Ocupaţia nu este o stare de război, dar în ciuda acestei realităţi, am preferat recent să cumpărăm trei submarine scumpe, în loc să hrănim un milion de copii înfometaţi sau o jumătate de milion de persoane în vârstă, o parte dintre ei, supravieţuitori ai Holocaustului. Şi atunci îţi pui întrebarea: „De ce o ţară dezvoltată tehnologică, aflată printre ţările membre ale OECD  (Organisation for Economic Co-operation and Development, care are 35 de membri-nr) ne aflăm pe primul loc în clasamentul privind copiii înfometaţi comparat cu numărul populaţiei. De ce? De ce oamenii trebuie ca oamenii să plătească 1.000 de euro pe lună pentru un copil de 3 ani care merge la grădiniţă? Pentru că am mai cumpărat 3 submarine. Împotriva cui? Deja aveam 12 submarine.
Acesta este biletul câştigător al tuturor liderilor noştri. Dacă nu ai acest „bilet” nu ai şanse să fii ales. În Israel, fiecare candidat la funcţia de premier ştie că are nevoie să aibă lângă el un fost general tăcut, care va declara că va fi ministru al Apărării. Fără un astfel de general lângă tine, nu ai şanse. 
 
 
Am văzut că, într-un fel, şi societatea românească este o societate traumatică deoarece am impresia că este o generaţie de oameni de vârsta mea (Maoz are 56 de ani-nr) sau chiar mai în vârstă care dansează între liniile de demarcaj aflate între două lumi. Şi pot înţelege asta, pentru că nu aţi trăit într-o societate capitalistă şi este înfricoşător. Oamenii nu ştiu să danseze acest dans. Trauma încă controlează ţara, iar liderii politici folosesc această traumă pentru câştigul lor. Ei ştiu că apăsând butoanele traumei vor ajunge la putere. 
 
 
Este interesant că spuneţi că şi societatea românească este traumatică.
 
M-am gândit la asta când am ajuns aici. Când vizitez ţările din Estul Europei, de obicei în capitalele, pot să observ că oamenii sunt undeva între două lumi (capitalism şi comunism-nr). Poţi să simţi asta din momentul în care ajungi la aeroport. Este un proces de vindecare care necesită o generaţie sau două. Cei care se nasc acum vor fi mai puţin influenţaţi de această traumă şi poate că ei vor schimba lucrurile. 
 
Simţiţi că lucrurile se înrăutăţesc odată cu politica SUA de a muta ambasada la Ierusalim?
 
Da, este îngrijorător. Pe de altă parte, istoria ne arată că multe revoluţii au nevoie de 10-20, chiar şi 30-40 de ani de suferinţă până când oamenii învaţă, pentru că asta e natura oamenilor, chiar dacă înţeleg asta, îşi urmează emoţiile. 
 
Mai avem ceva în comun, liderii partidului aflat la conducere în România au consilieri politici din Israel. 
 
Beniamin Netanyahu a încercat să-şi cumpere prieteni noi. El ştie că nu va reuşi să facă asta în ţările vest-europene, dar ştie că în ţările din Estul Europei o parte a populaţiei admiră puterea şi autoritatea şi încearcă să-şi cumpere „prieteni” care vor muta de asemenea ambasadele la Ierusalim. 
 
 

„E ceva mai sfânt decât Biblia în Israel, Armata”

 
 
Cum a fost primit filmul de israelienii obişnuiţi?
 
Majoritatea oamenilor, nu vorbesc aici de lideri politici, care mă acuză că sunt trădător nu au văzut filmul şi spun că nici nu vor merge să-l vadă. Într-un fel ei sunt publicul instigat, pentru că ministrul Culturii din ţara mea a spus că sunt un mesager al BDS (Boycott, Divestment, Sanctions –Boicot, Denunţare, Snacţionare – o mişcare palestiniană ale cărui scopuri sunt: eliminarea sprijinului internaţional pentru opresiunea Israelului asupra palestinienilor şi să spună presiune pe Israel pentru a respecta dreptul internaţional-nr) sau că fac de ruşine Armata Israeliană în faţa lumii. 
Cei mai mulţi israelieni care mă urăsc fac asta din cauza acestei propagande nu din cauza filmului. 
Într-un fel, cred că filmul acesta, deşi nu am intenţionat, este un mesager mai pozitiv al Armatei Israeliene, decât realitatea. În Europa percepţia este mult mai negativă. Când am fost în Scandinavia, oamenii m-au întrebat de ce intră militarii israelieni în casele palestinienilor din Gaza şi omoară copii izbindu-i de pereţi. În plus, Guvernul poate arăta astfel că Israelul este o adevărată democraţie şi că poate finanţa şi sprijini un film care critică sistemul. Este un preţ mic pe care l-ar plăti pentru a arăta lumii cât de liberali sunt şi să continue să fie iliberali în interior. Ruşii obişnuiau să facă asta cu mulţi regizori. Cândva Guvernul ştia să joacă şah, acum boxează. 
 
 
Beniamin Netanyahu a încercat să-şi cumpere prieteni noi. El ştie că nu va reuşi să facă asta în ţările vest-europene, dar ştie că în ţările din Estul Europei o parte a populaţiei admiră puterea şi autoritatea şi încearcă să-şi cumpere „prieteni” care vor muta de asemenea ambasadele la Ierusalim. 
 
 
 
Care este scena care a atras criticile ministrului Culturii?
 
Scena în care maşina a fost îngropată (scena în care o maşină în care 4 tineri palestinieni au fost ucişi din greşeală de soldaţii israelieni este îngropată de Armata Israeliană pentru a muşamaliza cazul -nr.), deoarece Armata nu ar face niciodată un asemenea lucru. 
 
A mai fost o scenă care mi s-a părut destul de sensibilă: cea  în care tatăl tânărului soldat povesteşte cum a vândut Biblia deţinută de generaţii în familie pentru a-şi cumpăra o revistă Playboy. 
 
Nuuu, acea scenă nu a fost o problemă. Am întâlnit câţiva rabini care au râs la această scenă. Au înţeles. Este ceva mai sfânt decât Biblia în Israel, Armata. Nu ai voie să critici Armata, deoarece simbolizează eliberarea de traumele noastre trecute şi de cei 2.000 de ani în exil. Nu poţi să critici îngerul tău salvator. Oamenii nu fac asta. 
 

Efectul filmului: ministrul Culturii vrea să controleze fondurile publice pentru cinematografie

 
 
Dincolo de declaraţiile ministrului Culturii, în care filmul era criticat, aţi avut alte probleme în a produce şi promova filmul? 
 
Nu, nu am avut probleme. Acum încearcă să schimbe modul de finanţare a industriei cinematografice din Israel, astfel încât să existe un singur fond de finanţare care să fie controlat direct de guvern. Sper că nu va reuşi, pentru că acesta ar fi sfârşitul cinematografiei israeliene. Ar omorî cinematografia israeliană, care a fost în ultimii 15 ani cel mai de succes ambasador cultural al ţării. Tinerii cineaşti s-ar autocenzura ştiind că nu vor obţine finanţare dacă abordează scene mai îndrăzneţe. Am discutat deja cu câţiva dintre ei, care au spus că vor renunţa la anumite scene din cauza discuţiilor din jurul filmului meu. 
 
 
Oamenii cred că sunt un activist politic, dar nu e aşa. Eu nu simt că am avut curaj să fac acest film. Când scriu scenariul şi realizez filmul eu nu mă uit în stânga şi în dreapta, mă concentrez doar la ceea ce este relevant pentru drama pe care vreau s-o povestesc. Când începi să iei în considerare astfel de argumente, începi să baţi primul cui în coşciugul filmului tău. Experienţa mea mi-a arăta că la final, filmul va câştiga şi artistul va câştiga, dacă lucrează aşa. Când lucrez eu sunt convins că nu am nimic de pierdut.
Când făceam proiecţii în Europa, din când în când veneau la mine ambasadorii sau consulii şi-mi spuneau că un astfel de film îi poate scuti de un an de explicaţii, dar m-au rugat să nu spun asta ministrului Culturii. 
A fost un festival de film evreiesc în Franţa care a decis să proiecteze în deschidere Foxtrot, iar ministrul Culturii a spus directorului festivalului că nu are voie să facă acest lucru. Situaţia a ajuns în presa din Franţa şi a făcut mare gălăgie, a fost în deschiderea jurnalelor principale de ştiri. Să te iei de cultură în Franţa este la fel cum te-ai lua se forţele armate din Israel. Israelienii evrei care sunt cea mai de dreapta comunitate din Europa au venit la proiecţie şi mi-au spus că au venit să apare statul Israel, să apere Armata israeliană, să protesteze faţă de mine. Acum sunt un pic jenaţi, pentru că nu înţeleg despre ce a vorbit ministrul Culturii. 
 
 
Scena cu maşina e inspirată dintr-o situaţie reală pe care aţi trăit-o?
 
Nu, eu am avut experienţe diferite când am fost în Armată. Am ales să adaug un strat suprarealist la povestea cu Armata din film. Nu există în realitate un astfel de post de control precum cel din film. Am făcut asta ştiind că este o situaţie sensibilă şi nu am vrut ca oamenii să vadă imaginea de ansamblu. Le-am spus că nu există un astfel de post de control sau un astfel de computer cum sunt cele din film, deci este o alegorie. Am învăţat însă că atunci când vrei să vezi ceva, când nu ai mintea deschisă nu-ţi vei schimba perspectiva orice s-ar întâmpla. 
 

„Mi se pare că şi românii dansează, într-un fel, Foxtrot”

 
Care este mesajul filmului pentru israelieni? 
 
Cred că filmul meu este mai puţin politic şi mai social, deoarece într-un film politic împarţi personajele în băieţii buni şi băieţii răi, iar apoi te situezi de partea uneia dintre tabere. În cazul meu, am vrut să înţeleg, să analizez de ce ne purtăm aşa cum ne purtăm, pentru că după părerea mea nu suntem pregătiţi să rezolvăm problema deoarece nu realizăm care este cauza problemei. 
Cred că realizarea filmului a fost, cu ajutorul ministrului Culturii, că a reuşit să pornească o dezbatere aprinsă. A fost o dezbatere publică uriaşă care a durat luni întregi. A fost în presă, la televizor, pe reţelele sociale, în cafenele. A fost unul dintre subiectele zilei. Nu-mi fac iluzia că un film poate schimba o societate, dar cred că un film poate face un pas în direcţia schimbării şi cred că Foxtrot a făcut un pas, nu îndeajuns de mare, dar important. 
 
Filmul are şi un mesaj universal? Care ar fi mesajul pentru români? 
 
Aşa cum v-am mai spus, mi se pare că şi românii dansează, într-un fel, Foxtrot. De asemenea, este o dramă unei familii care se destramă, este despre o familie care este confruntată cu drama unei pierderi. Este de asemenea un film foarte cinematic, foarte vizual, sunt şi foarte multe surprize. Nu se reduce totul la mesaj.
 
Citeşte şi
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: