Infernala „Închisoare a Tăcerii“ de la Râmnicu Sărat, iadul în care deţinuţii erau supuşi celui mai crunt regim de exterminare

„Pe harta românească a locurilor de martiraj cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc”, spunea Corneliu Coposu despre temniţa în care şi-a pierdut cinci ani din viaţă. Regimul dur de detenţie avea ca finalitate exterminarea, prin tortură pihică, prin privarea de libertate, hrană şi medicamente. Într-una dintre celule a decedat liderul ţărănist Ion Mihalache.

Situată la marginea oraşului Râmnicu Sărat, înconjurată de garduri din cărămidă, precum o fortificaţie, ”Închisoarea Tăcerii”, aşa cum mai este cunoscută temniţa din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău, a funcţionat timp de 62 de ani, între anii 1901 şi 1963.

De la înfiinţarea sa în anul 1901, până în 1938, puşcăria râmniceană a fost locul în care au fost închişi deţinuţi de drept comun, iar ulterior, în timpul regelui Carol al II-lea, primii deţinuţi politici, membri ai Mişcării Legionare. 

În perioada comunismului, aici au fost încarceraţi reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili. Aceştia erau consideraţi "duşmani de clasă", "bandiţi" şi "contrarevoluţionari", pentru care nu era permisă "nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor". 

Începând cu anul 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, în acelaşi loc au fost închişi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), Mihai Godo (preot iezuit), liderul social-democrat Constantin Titel-Petrescu, dar şi reprezentanţi ai fostei guvernări antonesciene şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie. (sursa: memorialulramnicusarat.ro)  

Din spusele martorilor care au scăpat terorii din închisoarea Râmnicu Sărat, izolarea, înfometarea, frigul şi tortura psihică erau metode uzuale întrebuinţate de către personalul puşcăriei, menite să conducă la exterminarea lentă a celor închişi la Râmnicu Sărat. 

Sursa memorialulramnicusarat.ro

În cartea intitulată ”Experimentul Râmnicu Sărat”, pulicată în 2003, scriitorul buzoian D.I. Delapetra evocă atmosfera de teroare instituită de administraţia închisorii din Râmnicu Sărat, prin intermediul unor interviuri cu liderii ţărănişti Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, supravieţuitori ai iadului.

”Exemple de metode de tortură psihică pleacă de la două trei interviuri, două luate lui Corneliu Coposu, în 1991, la 17 noiembrie, şi un an mai târziu, lui Ion Diaconescu. Iată cum descria Ion Diaconescu iadul de la Râmnicu Sărat: Regimul din această închisoare era într-adevăr unul de exterminare, izolare totală şi permanentă, gardieni încălţaţi în pâslari care ne urmăreau tot timpul prin vizetă şi care te pedepseau pentru cea mai mică încălcare a regulamentului. Era deci închisoarea tăcerii iar bătaia se folosea numai în clipa în care nu respectai regulamentul. Dar regulamentul era atât de draconic încât mai repede acceptai să mori decât ce îţi impuneau ei”, spune scriitorul buzoian D.I. Delapetra, autorul cărţii ”Experimentul Râmnicu Sărat”.

Înfometarea era una dintre armele administraţiei închisorii folosite împotriva deţinuţilor. Regimul alimentar nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor. 

Ion Diaconescu, în celula în care a fost închis Foto Ciprian Sterian

Regimul din puşcărie era unul al izolării totale, cele 35 de celule fiind destinate unui număr similar de deţinuţi. Doar şapte ore aveau permisiunea să stea pe pat, iar în cazul celor mai mici "abateri disciplinare", administraţia acorda pedepse de "izolare". La Râmnicu Sărat "izolarea" consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea hranei la jumătate, procedeu care o făcea diferită de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular. 

”Nu-ţi scotea patul afară pentru că nu era cazul. Îţi lua numai salteaua de paie şi rămâneai pe grătarul de fier. În plus îţi reducea raţia de mâncare. O zi îţi dădea doar ciorbă, o zi doar mămăligă, un fel de turtoi. Dacă persistai în greşeală începeau cu bătaia. Asta însemna 10, 15 zile. În cei cinci ani şi jumătate am fost pedepsit de vreo zece ori (…) De la 5 la 10 seara trebuia să stai pe un scăunel în faţa patului, indiferent dacă îţi era rău, temperatură, erai bolnav, cu ochii la vizetă. Din când în când, gardienii se uitau pe vizetă să vadă dacă respecţi regulamentul”, declara Ion Diaconescu în dialogul cu scriitorul D.I. Delapetra. 

Sursa historia.ro

Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare. ”Exterminarea se făcea în primul rând prin izolare, dar şi prin frig. Celulele nu aveau niciun fel de încălzire. Mai mult, aveau un fel de fereastră fără geam, acoperită cu nişte bucăţi de lemn în formă de solzi, direcţionate în jos, adică să nu poată vedea cerul, ci numai pământul. Era un chin, iarna, mai ales pentru cei care stăteau spre nord, spre vântul siberian, unde obloanele în formă de solzi de peşte şi zeghea lor nu foarte groasă erau singura protecţie împotriva frigului”, spune D.I. Delapetra.

Un alt instrument al exterminării pe durata detenţiei la Râmnicu Sărat era privarea de tratament medical, în cazul îmbolnăvirilor semnalate în rândul deţinuţilor. 

”O altă metodă în continuarea celor enumerate mai sus este şi lipsa medicamentaţiei atunci când deţinuţii se îmbolnăveau. Sunt la dosarul lui Vişinescu vreo 40 de bileţele prin care medicul puşcăriei cerea internare sau medicamente pentru cei închişi iar Vişinescu scria dedesubt că nu este de acord. De fapt, asta l-a băgat în puşcărie. Un deţinut spunea că dosarele care ajungeau la temniţa din Râmnicu Sărat, la Vişinescu, aveau panglică neagră, ceea ce simboliza ordinul de exterminare”, declară scriitorul D.I. Delapetra.

Pe lângă toate celelalte mijloacele de coerciţie, personalul închisorii nu a ezitat niciun moment să folosească şi violenţa fizică. Indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, deţinuţii erau supuşi maltratării. Un caz dramatic îl constituie cel al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu care, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp ce era întins pe pat. De asemenea, conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând chiar găleţi de apă asupra sa. 

Corneliu Coposu, imagini din dosarul de la Râmnicu Sărat Sursa memorialulramnicusarat.ro

”Dacă deţinuţii politici ar fi avut o golgotă, ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat. Pe harta românească a locurilor de martiraj cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc, Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să spun cu mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură”, spunea Corneliul Coposu, în interviul acordat scriitorului D.I. Delapetra.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).