Cum a ajuns Ştefan cel Mare vasal la polonezi, unguri şi turci

Cum a ajuns Ştefan cel Mare vasal la polonezi, unguri şi turci

Ştefan cel Mare voievodul Moldovei FOTO descopera.ro

Moldova lui Ştefan cel Mare era înconjurată de vecini puternici. Pentru a supravieţui şi a menţine independenţa statului moldovean, voievodul a fost nevoit să se închine turcilor, ungurilor sau polonezilor. Culmea, asta s-a întâmplat şi după ce i-a învins în luptă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Una dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria medievală a Moldovei a fost marcată de domnia lui Ştefan al III-lea Muşat, cunoscut în istoria naţională drept Ştefan cel Mare. Considerat de mulţi specialişti un bun administrator, Ştefan cel Mare a fost şi un monarh războinic, dar şi un fin diplomat al vremurilor sale. Cu toată priceperea şi curajul voievodului moldovean, soarta principatului său a fost strâns legată de marile puteri ale vremii, dar şi de situaţia geo-politică.

Mai mult decât atât Ştefan cel Mare a trebuit, pentru a asigura independenţa ţării sale, să jongleze de multe ori între vecinii mai puternici, să lupte atât cu sabia, dar şi cu armele diplomaţiei. Către sfârşitul vieţii a fost chiar nevoit să facă face şi să plătească tribut celui mai mare duşman al Moldovei din perioada domniei sale. Totodată Ştefan cel Mare s-a văzut pus în situaţia de a deveni vasal al marilor puteri politice vecine, tocmai pentru a garanta supravieţuirea Moldovei, un regat mic, între vecini deosebit de puternici politic şi militar.
 
Moldova între Polonia, Ungaria şi Imperiul Otoman. Vecinii de la Vest
 
Principatul Moldovei, la mijlocul secolului al XV-lea, era o ţară mică, înconjurată de vecini puternici. Totodată Moldova era vlăguită din interior. Era sabotată de propriii conducători, care luptau pentru putere, în baza unui principiu dinastic prost inspirat. Mai precis, în Moldova, spre deosebire de celelalte regate medievale ale vremii, legea succesiunii era una foarte permisivă. Aveau drept la tron toţi fii legimiti şi nelegitimi ai unui voievod, dar şi fraţii, verii sau orice altă rudă care putea dovedi că este ”os domnesc”. Aceast principiu dinastic defectuos a fost o adevărată plagă pentru Moldova medievală, dar şi pentru Ţara Românească, fiindcă era aceeaşi tradiţie.

După moartea unui voievod cu mulţi copii şi fraţi, ţara era aruncată în haos. Aşa s-a întâmplat şi după moartea lui Alexandru cel Bun, în 1432. Timp de câteva decenii, mai precis până în 1457, atunci când avea să vină pe tron Ştefan cel Mare, Moldova a fost un câmp de luptă între pretendenţi. Cum era de aşteptat, principatul a suferit un recul economic, demografic şi politic. Era doar o ţărişoară răvăşită de războaie civile. Vecinii acesteia erau deosebit de puternici. La vest, Moldova se învecina cu Transilvania şi Ungaria Medievală. Acest regat al Ungariei era o adevărată forţă politică şi militară a Europei Centrale, controlând un teritoriu pe care astăzi se află Ungaria, o parte a României, Slovacia, Croaţia şi Dalmaţia.

Ungaria era un regat constituit pe fundamentele sistemului feudal vest-european. Era condus de un rege cu ajutorul dietei un organ legislativ, care în Evul Mediu era un fel de adunare a stărilor întrunită în diferite oraşe importante ale Ungariei medievale precum Pozsony (n.r. - Bratislava de astăzi) sau Buda. Regatul Ungariei era împărţit în comitate şi dominată în special de marii stăpâni feudali. În anul 1457, la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, în Ungaria domnea încă Ladislau al V-lea Postumul, un rege nevolnic, ajutat până în 1456 să domnească de Iancu de Hunedoara, puternicul valah ajuns regent al Ungariei.

Din anul 1458, puternicul regat al Ungariei ajunge să fie condus de Matei Corvin fiul lui Iancu de Hunedoara, un rege renascentist care a transformat curtea sa într-un adevărat centru umanist al epocii. A fost însă şi un om al războiului, angajând peste 30.000 de mercenari care să lupte alături de armatele feudale. Mai mult decât atât, a desfăşurat o politică agresivă împotriva vecinilor, visând la demnitatea de împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic. Important este de ştiu că Ungaria a desfăşurat o puternică luptă antiotomană, fiind în fruntea a numeroase cruciade împotriva agresiunii turceşti de la sud de Dunăre. Iancu de Hunedoara a fost unul dintre promotorii cruciadelor contra turcilor.
 
Polonia, puternicul vecin de la est şi nord

Dacă la vest Moldova se învecina cu regatul Ungariei, la est şi nord era îmbrăţişată de teritoriile regatului Polonez. În secolul al XV-lea este vorba de o Polonie condusă de dinastia puternicilor duci Jagello din Lituania. Cu alte cuvinte, teritoriul regatului Polonez era uriaş, dacă ar fi să luăm în considerare şi domeniile familiei Jagello din Lituania, unificare consfinţită mai târziu în secolul al XVI-lea. Practic era una dintre cele mai mari entităţi administrativ-politice din Europa Medievală, cu o forţă uriaşă. Ca şi în cazul Ungariei, Regatul Jagellonilor era organizat după sistemul medieval vest-european dar cu particularităţile sale.
 
În secolul al XIV-lea istoria Poloniei a fost marcată mai ales de luptele cu Ordinul Cavaleresc al Teutonilor pentru supremaţie la Marea Baltică. La momentul urcării pe tron al lui Ştefan cel Mare, Regatul Poloniei era condus de un regele Cazimir al IV lea Jagello. Acesta, cu ajutorul Confederaţiei Prusace, i-a învins pe cavalerii teutoni reuşind să obţină controlul asupra unui nou teritoriu, numit Ducatul Prusiei. Regatul Poloniei, ca şi al Ungariei, erau formaţiuni statale romano-catolice. Voievozii Moldovei au fost de la început ataşaţi de Regatul Poloniei, fiind vasali ai suveranilor din dinastia Jagello, începând chiar cu Petru I, întemeietorul dinastiei Muşatinilor, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Era singura opţiune pentru moldoveni, mai ales că acest voievodat s-a format printr-o rebeliune a autohtonilor şi maramureşenilor nou-veniţi, contra Regatului Ungariei, cel care înfiinţase de fapt nucleul viitorului stat moldav, iniţial o marcă de apărare. 
 
Imperiul Otoman, noua ameninţare

La începutul secolului al XV-lea, Imperiul Otoman, era pentru Moldova doar o palidă ameninţare. Cu toate acestea era un periol uriaş care va zgudui timp de secole Europea central-estică şi sudică. Imperiul Otoman îşi are originile în Asia Mică, acolo unde un trib turcic al oghuzilor, conduşi de un legendar Osman, au fondat în secolul al XIII lea un stat islamic. Era condus de un sultan pe principii islamice şi din secolul al XIV lea a reuşit să cucerească întreaga Anatolie. A urmat apoi în timpul sultanilor Murad I şi Baiazid o expansiune teritorială violentă şi surprinzătoare. Bazându-se pe o feudalii anatolieni care formau grosul cavaleriei greu înarmate, dar şi pe numeroase trupe de cavalerie uşoară, dar mai ales pe trupele de elită de infanterie ale ienicerilor, otomanii au reuşit să cucerească Peninsula Balcanică şi să se instaureze la Dunăre.
 
Sesizând pericolul, regatele apusului, convocate de papă la o nouă cruciadă, au luptat cu otomanii la Nicopole la finele secolului al XIV-lea. Aici otomanii şi-au arătat valoarea militară şi totodată au arătat regatelor Europei Centrale că sunt faţă în faţă cu un mare pericol. Odată cu sultanul Mehmed al II lea, stăpânirea otomană devine un imperiu. Era o super-putere care ameninţa Europa. În 1453, ultimul oraş simbol al civilizaţiei bizantine, Constantinopolul, cădea în mâinile otomanilor. Din ordinul aceluiaşi sultan Mehmed al II-lea, a avut loc prima invazie otomană în Moldova. Moldovenii au început să plătească tribut otomanilor din timpul domniei lui Petru Aron la începutul secolului al XV-lea. Ştefan cel Mare următorul pe tron a continuat să le plătească tributul pentru pace. A refuzat însă în 1473, lucru ce a atras expediţia punitivă a otomanilor din 1475, atunci când Ştefan cel Mare va repurta celebra victorie de la Vaslui contra otomanilor.

Şi-a început domnia îngenunchind în faţa polonezilor
 
Moldova se afla între toate aceste super-puteri. La vest regatul Ungariei, care controla Principatul Transilvaniei, la sud Imperiul Otoman, care controla Ţara Românească prin interpuşi, şi la nord şi est - Regatul Poloniei, dar şi Hoarda de Aur, forţa tătărască supusă otomanilor. Ştefan cel Mare lua tronul în aprilie 1457. L-a luat cu sabia. Era de altfel, aşa cum am amintit o practică în Moldova secolului XV. Tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan al II-lea, l-a luat tot cu sabia de la Alexăndrel, fiul fratelui său vitreg.
 
La rândul său, Bogdan al II-lea a pierdut tronul, ucis din ordinul fratelui său Petru Aron. Ştefan cel Mare şi-a răzbunat în cele din urmă tatăl şi l-a alungat, bineînţeles tot cu sabia, pe unchiul său Petru Aron. Acesta din urmă avea însă importante legături în regatul Poloniei. Ştefan cel Mare devenit domn al Moldovei, nu era văzut cu ochi buni de polonezi, mai ales datorită iureşurilor făcute de „hânsarii“ moldoveni la graniţa şi pe teritoriul Poloniei pentru găsirea şi prinderea lui Petru Aron. Pentru a preîntâmpina o expediţie punitivă a polonezilor şi o eventuală susţinere a lui Petru Aron din partea nobilimii poloneze, Ştefan cel Mare, decide să se închine polonezilor recunoscându-se vasal al lui Cazimir al IV lea. Tratatul a fost semnat la Overchelăuţi în 1459.
 
Domnul moldovean recunoştea suzeranitatea regelui polonez şi se obliga să ajute militar Polonia. Angajamentul militar era însă reciproc. Pentru mulţi acest tratat a însemnat o umilinţă pentru Ştefan, fiindcă domnitorul moldovean pierdea cetatea Hotinului, dar şi dreptul de pescuit pe Nistru. Cu toate acestea, tratatul era o necesitate. Tânărul domn nu reuşise încă să-şi stabilizeze tronul. Pe de altă parte prin acest tratat a obţinut îndepărtarea lui Petru Aron, unchiul deposedat de tron.
 
”Tratatul de la Overcăuţi este primul act diplomatic în care Moldova lui Ştefan cel Mare apare ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, el inaugurează o activitate diplomatică întinsă de-a lungul a nu mai puţin de patru decenii şi la capătul căreia va sta tratatul (tot moldo-polon) din iulie 1499. Este, desigur, un drum lung între aceste două acte, a căror comparare poate ilustra uriaşa operă a lui Ştefan cel Mare. Totuşi, ar fi greu de spus că tratatul de la Overcăuţi a însemnat o umilire pentru domnul Moldovei. Prin simplul fapt că el s-a încheiat, ca şi prin faptul că încheierea lui s-a petrecut pe pământul Moldovei şi nu în vreuna dintre provinciile regatului polon din vecinătatea ei, tratatul din aprilie 1459 poate fi socotit un succes. Apoi, prin clauzele lui, Ştefan a obţinut tot ce putea obţine în acel moment. Domnul promitea, e drept, să lase cetatea de la Hotin în stăpânirea regelui, inclusiv vama şi dreptul de a pescui în Nistru; însă, în schimbul acestei concesii – oarecum atenuată de clauza care privea judecarea în comun a pricinilor iscate între moldoveni şi lucrătorii din cetate – era asigurată îndepărtarea lui Petru Aron de hotarele Moldovei: nu numai că accesul lui în Hotinul controlat de poloni era interzis, dar nici măcar apropierea de Moldova, dincoace de oraşul Smotricz, nu-i era îngăduită”, scriau în ”Princeps Omni Laude Maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare”, Ştefan Gorovei şi Maria Magdalena Szekely.
 
În vara lui 1468, Ştefan cel Mare a întărit jurământul de vasalitate în faţa regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, mai ales în condiţiile în care relaţiile din Moldova şi Ungaria erau extrem de încordate, marcate de expediţii militare şi bătălii. Totodată Ştefan cel Mare căuta aliaţi care să-l păzească de o eventuală invazie otomană. ”În faţa acestor soli, Ştefan cel Mare a repetat şi a întărit, la 28 iulie 1468, la Suceava, vechile promisiuni privind fidelitatea sa faţă de rege şi coroana polonă, evocându-şi predecesorii, mai cu seamă pe „bunicul nostru, Alexandru voievod cel Bătrân”. Ascultarea şi ajutorul, la caz de nevoie, se vor da „după puterea noastră şi după vechile tratate, precum au fost statornicite demult, de cei dinaintea noastră, îndeosebi de bătrânul Alexandru voievod, bunicul nostru, şi de ţara Moldovei”, precizau Ştefan Gorovei şi Maria Magdalena Szekely.
 
Totodată regele polon îşi lua obligaţia de a-l ajuta pe Ştefan cel mare în război. „Să ne păzească şi să ne apere de toate părţile şi de toate neamurile de pe lume: de turci şi de tătari, şi de unguri, cu un cuvânt de păgâni şi de creştini şi de orice persoană care ar fi împotriva noastră”, se arăta în tratat. Cum era de aşteptat regele polonez s-a achitat mai mult formal de obligaţiile sale. Contingentele trimise în luptele contra turcilor au fost infime, fără importanţă. Mai mult decât atât, către finalul domniei lui Ştefan cel Mare, Ioan I Albert va ataca Moldova şi va fi învins în mod ruşinos de Ştefan cel Mare într-un război de uzură, culminând cu bătălia de la Codrii Cosminului. 

Ungurii, de la duşmanie la prietenie

Cu regatul Ungariei, de la început Ştefan cel Mare a avut relaţii încordate. De altfel a trebuit să aleagă între polonezi şi unguri, două regate rivale mai ales prin prisma faptului că monarhii acestora se luptau pentru tronul Boemiei. Ştefan cel Mare i-a ales pe polonezi, mai ales pentru a scăpa de Petru Aron. Acest lucru a atras antipatia noului rege al Ungariei, Matei Corvin. Mai mult decât atât, Petru Aron ajunge în Transilvania şi mai apoi la curtea regelul Ungariei. Încurajat de alianţa cu Polonia, Ştefan cel Mare atacă cetatea Chilia, ocupată la aceea vreme de Unguri. Primele bătălii au început în 1462 dar cetatea a rezistat asediului. Au urmat alţi trei ani cu perioade de asediu susţinut, iar în 1465 garnizoana a fost înfrântă şi cetatea cucerită.
 
Drept represalii Matei Corvin a plecat în iarna anului 1467 cu o armată de 40.000 de oameni pentru a-l înlătura pe Ştefan cel Mare. Culmea, cel care urma să fie pus domnitor de unguri era chiar Petru Aron. Ştefan le permite înaintarea până la târgul Baia. Acolo, în toiul nopţii, cu doar 15.000 de oameni, îi atacă brusc pe unguri. Moldovenii fac un adevărat măcel în armata ungurească, iar regele Matia Corvin pleacă pe targă cu trei săgeţi în spate. După această bătălie, câştigată decisiv de moldoveni, a urmat o perioadă de hărţuieli reciproce. Ştefan intra în Transilvania şi devasta, iar Matei Corvin a trimis un nou pretendent cu armată în Moldova. Bineînţeles corpul expediţionar maghiar a fost înfrânt de moldoveni.
 
Abia în 1472 relaţiile dintre moldoveni şi unguri se îmbunătăţesc. În 1472, Ştefan cel Mare permite negustorilor braşoveni să vândă în târgurile Moldoveni, iar în anul următor Matei Corvin permite negustorilor moldoveni să facă afaceri în Bistriţa, Sibiu, Cluj şi Braşov. În cele din urmă, Ştefan cel Mare ajunge şi vasal al regelui Ungariei, Matei Corvin. Şi de această dată interesul a purtat fesul pentru domnitorul moldovean. Relaţiile cu turcii erau deosebit de încordate, mai ales că Ştefan cel Mare prăduia în Ţara Românească şi le alunga otomanilor domnitorii-marionetă. Totodată Caffa căzuse în mâinile turcilor, Mangopul la fel, iar războiul era iminent.
 
După ce s-a asigurat din partea polonezilor, Ştefan cel Mare dorea pace şi chiar ajutor de la unguri. Aşa că în 1475 Ştefan cel Mare trimite soli la regele Matei Corvin şi spune că doreşte să-i recunoască suzeranitatea, dacă-l va ajuta contra turcilor. „Şi acest curier trebuie să se grăbească ziua şi noaptea către regele Matias şi să-i dea de ştire Măriei Sale despre aceşti vrăjmaşi ai Creştinătăţii. Poate va îndupleca Dumnezeu pe Măria Sa să se apropie de noi şi de aceste margini, iute şi cât mai grabnic”, scria Ştefan cel Mare solilor regali. În cele din urmă s-a perfectat şi acest acord.
 
Pe 12 iulie 1475, a fost semnat tratatul prin care Ştefan îl recunoştea drept suzeran pe regele Ungariei. Acesta se obliga să-i ajute pe moldoveni mai ales în cazul unui atac otoman. De cealaltă parte Ştefan cel Mare se obliga să acorde ajutor coroanei maghiare împotriva oricărui duşman, mai puţin împotria polonezilor. La fel ca şi în cazul Poloniei, Ungaria s-a achitat prea puţin de obligaţii faţă de Ştefan cel Mare. Ajutorul militar, dat la Vaslui de exemplu, a fost şi în cazul Ungariei infim. În 1489, Matei Corvin trecea în stăpânirea Moldovei, Ciceul şi Cetatea de Albă, ambele din Transilvania. Lăsat de cele mai multe ori singur în faţa turcilor, Ştefan cel Mare, voievod peste o ţară mică şi cu o putere militară limitată, a fost nevoit să plătească în cele din urmă tribut turcilor şi să le cumpere pacea. Şi asta după ce a pierdut şi Chilia şi Cetatea Albă. Culmea, Ştefan cel Mare a fost nevoit să devină vasal al Poloniei, Ungariei şi să accepte plata tributului către otomani, după ce a câştigat victorii răsunătoare în faţa tuturor acestor regate. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările