Ce a însemnat pentru România domnia lui Carol al II-lea. Regele aventurier cu prieteni dubioşi care a pierdut România Mare
0
Domnia lui Carol al II-lea, penultimul rege al României, a fost marcată de nenumărate scandaluri. Monarhul care a condus destinele ţării în perioada interbelică a fost dominat de camarilă. Totodată, în timpul domniei sale, visul României Mari a fost spulberat.
Domnia lui Carol al II-lea, urmaşul iluştrilor monarhi germani ai României, a marcat a doua jumătate a perioadei interbelice româneşti. Fiu al lui Ferdinand I, monarhul rămas în istorie drept ”Întregitorul”, Carol al II-lea a fost un rege controversat. Perioada domniei sale este considerată de numeroşi istorici drept cea mai slabă şi nefastă din întreaga istorie a monarhiei româneşti.
Prinţul aventurier şi zvonurile trădării
Carol al II-lea de Hohenzollern s-a născut pe 15 octombrie 1893, fiind fiul lui Ferdinand I de Hohenzollern şi al principesei Maria. Carol al II-lea a fost crescut, aşa cum şi-au luat anagajamentul principii germani ai României, în legile şi tradiţiile ţării. Spre deosebire de iluştrii săi înaintaşi, principele moştenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, a fost încă de la început un personaj controversat care a scandalizat opinia publică.
În primul rând, Carol şi-a făcut de râs părintele şi statutul de prinţ moştenitor dezertând pentru o femeie în primul război mondial. Îmbrăcat în uniformă de ofiţer rus, a fugit la Odessa, unde pe 31 august s-a căsătorit cu Ioana Maria Valentina Lambrino, fiica generalului român Constantin Lambrino. Căsătoria contravenea statutului casei regale, care prevedea căsătoria prinţului moştenitor doar cu o membră a unei case regale.
Prinţul moştenitor a fost pedepsit de tatăl său cu o ”detenţie” de 75 de zile la mănăstirea Horaiţa. În timp ce Carol era ţinut la mănăstire, căsătoria cu ”Zizi” Lambrino a fost anulată prin sentinţă a Tribunalului Ilfov în 1919. După ce a fost lăsat să plece de la mănăstire, Carol a continuat relaţia cu fiica generalului Lambrino. De altfel s-a şi născut, ca rod al căsătoriei lor, un fiu nelegitim - Mircea Carol Lambrino.
Ferdinand a luat măsuri dure şi a trimis-o pe ”Zizi” Lambrino în Franţa, pe cheltuiala Casei Regale. Mai mult decât atât, l-a căsătorit pe Carol al II-lea cu principesa Elena a Greciei şi Danemarcei. Căsătoria a avut loc în anul 1921, dar mariajul nu a durat foarte mult. Principele Carol era un aventurier prin definiţie şi sfida orice regulă dinastică. Mai precis, principele Carol începe o relaţie extra-conjugală cu Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu. De altfel şi Elena Lupescu, era căsătorită, cu ofiţerul Ion Tâmpeanu, atunci când a început relaţia cu viitorul rege. De altfel în 1925, Carol profită de o înmormântare în Marea Britanie la care reprezenta Casa Regală şi fuge cu Elena Lupescu. Renunţă inclusiv la tron şi trăieşte cu amanta sa Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman, la Paris. În 1927, Ferdinand I, tatăl său moare. Odată cu monarhul se stinge şi marele om politic Ion I.C. Brătianu. România intra într-o criză politică. Succesorul este Mihai I, fiul lui Carol al II lea cu principesa Elena a Greciei. La aceea dată erau un copil, iar regenţa era asigurată de patriarhul Miron Cristea, prinţul Nicolae, fratele lui Carol, şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Culmea Carol Caraiman, aventurierul de pe tronul României, dorea să devină rege.
În acest scop s-a bănuit chiar că ar fi vândut o parte a României, Ungariei. Sau mai precis le-a promis ungurilor în schimbul sprijinului, revizuirea tratatului de la Trianon. Cel puţin asta susţineau ziariştii britanici în ”The Morning Post” sau ”Times”. În 1930, Carol reuşeşte să negocieze însă cu ţărăniştii lui Iuliu Maniu sprijinul pentru reîntoarcerea sa pe tronul României. De altfel toate partidele parlamentare au discutat această variantă. Aceste negocieri au stârnit revolta liberalilor. Aceştia au refuzat restauraţia lui Carol al II lea ”Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să colaborez cu acest aventurier!”, preciza I.G. Duca, lider al liberalilor la aceea vreme. Cu toate acestea Carol a reuşit să convingă toate celelalte facţiuni politice, mai ales cu promisiunea unor favoruri, inclusiv pe aripa tânără a liberalilor condusă de Gheorghe Brătianu. Aşa că la 8 iunie 1930, Carol al II lea devenea din nou rege al României.
Camarila regală şi afacerile dubioase
Carol al II lea a venit însoţit de amanta sa Elena Lupescu dar şi de un anturaj format din escroci şi aventurieri. Totodată în jurul regelui s-a format o adevărată ”camarilă” de profitori şi amatori de afaceri dubioase. Unul dintre aceştia a fost Felix Wieder, un fost iubit al Elenei Lupescu ajuns brusc în preajma regelui. Mai erau apoi afaceriştii Aristide Blank, un bancher şi Nicolae Malaxa un inginer obscur ajuns prin afaceri ilegale mai ales, dar şi legale un bogat industriaş care obişnuia să-i răsfeţe cu daruri excentrice şi exorbitante pe membrii camarilei. Erau apoi ”lacheii regelui”, oameni cu trecut obscur dar care obţineau funcţii prin linguşire şi obedienţă. Era vorba despre Nicolae Tabacovici, director la banca lui Aristide Blank, Puiu Dumitrescu şi Alexandru Mavrodi. Mulţumită camarilei, Tabacovici, cunoscut ca om fără scrupule, ajunge preşedintele consiliului de administraţie al căilor ferate iar Mavrodi şef al poliţiei secrete. Totodată un alt membru al camarilei a fost magnatul de origine evreiască Max Auschnitt, patronul companiei de fier şi oţel de la Reşiţa.
Nu în ultimul rând alături de Carol al II lea îşi făcea simţită prezenţa prinţul Hohenlohen-Langenburg. Majoritatea aceastor oameni aveau o influenţă totală asupra regelui Carol al II lea. De altfel oricine dorea un favor de la rege, trebuia să se adreseze unui astfel de personaj, membru al camarilei. Ei erau expresia corupţiei şi venalităţii româneşti din perioada interbelică, oameni care au exercitat o influenţă nefastă asupra regelui şi au acaparat economia românească în scopuri personale. Majoritatea au făcut afaceri dubioase, păgubind bugetul statului. De exemplu Puiu Dumitrescu a rămas cunoscut pentru două ”tunuri” de senzaţie. În primul rând este vorba despre ”afacerea batistelor”, prin care tatăl său generalul Constantin Dumitrescu a făcut împreună cu vărul Elenei Lupescu, batiste pentru soldaţi şi jandarmi. Pe ele era imprimat chipul regelui. Bineînţeles soldaţii şi jandarmii erau obligaţi să le cumpere şi să îngroaşe averea familiilor Lupescu şi Dumitrescu.
O altă afacere dubioasă, pe banii statului a fost cea cu baza militară de pe lacul Taşaul. Mai precis britanicii şi-au dorit să construiască o bază pe lacul Taşaul, iar corespondenţa a fost purtată cu Carol al II lea prin Puiu Dumitrescu. S-au cheltuit sume, care la un moment dau au dispărut. Proiectul însă nu s-a concretizat. Un alt personaj nefast din jurul regelui a fost Ernest Urdăreanu, ajuns în 1938, ministru al Curţii. Bineinţeles cel mai important personaj al camarilei era Elena Lupescu, amanta regelui. De fapt în camarilă intra şi rămânea oricine îi făcea pe plac amantei regale. ”E cealaltă jumătate a mea”, mărturisea Carol al II lea.
Carol al II lea şi dictatura personală
România se afla la îndemâna acestei camarile dubioase. Singurele piedici împotriva dorinţelor camarilei regale şi a regelui erau partidele politice şi presa liberă care denunţa afacerile dubioase ale prietenilor regelui. Totodată mişcarea legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu, câştiga popularitate şi era ca un ghimpe în coasta unor membri ai camarilei. În aceste condiţii au fost luate măsurile necesare, pentru a transforma România în proprietatea personală a lui Carol al II lea şi a anturajului său. În primul rând în anul 1938, la 10 februarie Carol al II lea dădea o lovitură de stat şi îl demitea pe Octavian Goga, de la preşedenţia Consiliului de Miniştri. Imediat a constituit un guvern loial condus de patriarhul Miron Cristea. P 20 februarie 1938, regele Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României. Practic noua constituţie instituia dictatura regală.
Regimul democrat românesc murea până în anii 90. Toată puterea era concentrată în mâinile regelui, este criticat regimul de partide politice. De altfel partidele politice ajung să fie interzise, tot în 1938, fiind înfinţat Frontul Renaşterii Naţionale, singurul partid acceptat şi controlat de rege şi camarila sa. Scopul acestui partid era pentru „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ulterior a fost adoptată şi o nouă lege electorală. A fost organizat şi un simulacru de alegeri în iunie 1939, atunci când au candidat doar candidaţi ai Frontului Renaşterii Naţionale. În vara lui 1940, Frontul Renaşterii Naţionale a devenit Partidul Naţiunii, declarat ”unic şi totalitar. Ziarele independente au fost închise, iar radioul şi presa scrisă a fost aservită noului regim. Culmea, mari oameni politici ai vremii, au acceptat compromisul lui Carol al II lea şi al camarilei.
Printre aceştia s-au numărat şi Armand Călinescu, răsplătit cu funcţia de prim-ministru, istoricul Nicolae Iorga, răsplătit la rândul său cu funcţii în stat, C. Angelescu, C.C. Giurescu,mareşalul Prezan, Gh. Manea, Tătărăscu sau Argetoianu. Aceştia au fondat de altfel partidul unic al regelui. La rândul lor legionarii au fost îndepărtaţi prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi mai apoi prin represaliile asupra Mişcării Legionare după asasinarea în semn de răzbunare, a lui Armand Călinescu, omul regelui. Domnia controversată a lui Carol al II lea se va sfârşi într-un dezastru total. În 1940, România pierdea, fără niciun gest de opoziţie sau de protest din faţa regelui sau a Guvernului, Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania de Nord-Est. A fost umilinţa totală şi finală. A fost obligat să abdice în septembrie 1940 şi a părăsit ţara, petrecându-şi toată viaţa în exil.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
