De unde vine expresia „a bate apa-n piuă“ şi care este legătura cu vechile preocupări ale ţăranilor - explicaţia specialiştilor

Expresia defineşte o peroană care vorbeşte mult şi inutil   FOTO: Adevărul

„A bate apa-n piuă“ este o expresie frecvent folosită şi care se referă la „a vorbi mult şi inutil“. Originea ei are legătură cu piua, dar, contrar aşteptărilor, nu cu cea în care se macină seminţele, ci cu piua în care se îndeseşte ţesătura şi care funcţionează cu apă fierbinte.

”Bate apa-n piuă”, avem obiceiul să spunem despre cineva care vorbeşte mult, dar fără rost. Asocierea unei persoane care vorbeşte fără rost cu instalaţia cunoscută încă din evul mediu ar putea părea bizară, însă există o logică. Şi asta pentru că nu este vorba despre piua pe care o cunoaşte toată lumea, cea în care se zdrobesc seminţele, ci de o instalaţie din vechime, în care ţesătura de lână era bătută pentru a se îndesa, astfel încât să nu mai treacă apa prin ea. Pentru asta era folosită o astfel de instalaţie, numită piuă, în care se punea apă fierbinte şi pănura, care era bătută, apoi, cu nişte ciocane de lemn acţionate de roata morii. Astfel, dacă piua mergea fără ţesătură, mergea în gol, adică era bătută apa în piuă deci fără rost, inutil.

Muzeograful Janeta Ciocan, din cadrul Muzeului de Etnografie şi Artă Poplară din Baia Mare, spune că piua este unul dintre cele mai vechi obiecte. ”În primul rând există piua pentru cereale, în care se zdrobesc seminţele. Este un vas cilindric, construit dintr-un trunchi de copac, care este scobit în interior, dar nu complet. Cu un pilug, care poate fi o creangă mai groasă, sau bătător, se zdrobesc seminţele, obţinându-se un fel de făină, dar mai dură, mai mare. Se folosea şi pentru alimentaţia oamenilor, dar în special pentru a obţine păsat pentru animale”, începe ea explicaţia.

Însă nu despre această piuă este vorba atunci când vorbim despre originea expresiei. ”Mai există piua pentru textile, iar acolo este vorba şi de apă. Acolo avem piua construită tot dintr-un trunchi masiv de lemn, de stejar de obicei, ca să fie rezistent a apă, în care erau nişte lăcaşuri. Puteau fi acţionate şi manual, dar de obicei erau acţionate de roata morii de apă. Moara care avea şi piuă (roata pentru piuă era separat de roata morii) ridica nişte ciocane şi le lăsa să cobare. De ea era legat un ax pe care se aflau aceste ciocane, axul avea nişte palete şi prin învârtire, ciocanul cădea de pe paletă, apoi venea o altă paletă şi îl ridica, apoi îl cobora din nou pe pănură”, continuă ea explicaţiile, arătând că în războiul de ţesut, oricât de bine ar fi bătută, ţesătura nu poate fi atât de tare încât să nu mai treacă apa prin ea.

”Acesta era avanajul pănurei, că prin baterea ei în piuă se îndesa atât de tare încât putea fi purtată prin ploaie, zloată, zăpadă, orice, pentru că apa se scurgea de pe material, nu trece prin el”, mai arată ea. ”Apa care se pune în piuă este fierbinte, iar a bate apa în piuă înseamnă de fapt a lăsa piua să meargă în gol, inutil, fără textilă”, mai spune Janeta Ciocan. ”A bate apa în piuă înseamnă, de fapt, a lăsa unealta să funcţioneze în gol”, completează ea.

Din pănură, amai spune ea, se făcea hainele groase, de iarnă, sau cioarecii (pantalonii ţărăneşti).

”Folosirea acestui tip de instalaţii este cunoscută încă de la începutul evului mediu, e pomenită în documente şi chiar în Diplomele maramureşene, alături de mori. Erau de obicei aşezate înafara satului, pentru că sunt gălăgioase, dar ele lucrau zi şi noapte”, mai spune ea despre instalaţia care ne-a lăsat moştenire această expresie, arătând că din cauza dimensiunilor, a specificului şi a zgomotului pe care-l făcea, trebuia aşezată ca şi morile, undeva în apropierea unei ape curătoare, înafara satului. 

Ma puteţi citi:

Localitatea din România al cărei nume este atribuit frecvent locuitorilor din Hawaii sau Polinezia