Mecanismul malefic al colectivizării comuniste. Ţărani împuşcaţi după ce s-au revoltat si lăsaţi morţi în stradă

Mecanismul malefic al colectivizării comuniste. Ţărani împuşcaţi după ce s-au revoltat si lăsaţi morţi în stradă

În întreaga ţară au fost revolte FOTO arhivă Adevărul

Colectivizarea a reprezentat un capitol important în cristalizarea regimului comunist şi în România. Asaltul asupra ţărănimii a avut mai multe etape şi s-a manifestat în funcţie de direcţiile politice trasate de liderii comunişti. Despre drama colectivizării din judeţul Arad ne vorbeşte istoricul Antoniu Martin.

Ştiri pe aceeaşi temă

Considerată de istorici ca fiind o componentă fundamentală a procesului de sovietizare a societăţii româneşti, campania de colectivizare a fost un demers de amploare realizat de regimul comunist, după instalarea de la sfârşitul anilor 1940, cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie.

Istoricul arădean, Antoniu Martin, spune că această colectivizare a agriculturii a însemnat un asalt generalizat asupra ţărănimii, care reprezenta în acea perioadă majoritatea populaţiei României.
       
„Semnalul oficial în direcţia colectivizării în întreaga Europă de Est a fost dat în iunie 1948, când Kominformul - Biroul Internaţional al Partidelor Comuniste - a adoptat, la  solicitarea lui Stalin, o rezoluţie în acest sens. Decizia de a împinge partidele comuniste către asaltul asupra lumii satului făcea parte dintr-un plan de ansamblu care viza accelerarea asimilării formaţiunilor respective, în contextul cristalizării războiului rece. Între 3-5 martie 1949, a avut loc Plenara PMR, unde s-a decis colectivizarea agriculturii în România. În document se preciza că proprietatea de 5 hectare nu era rentabilă pentru o agricultură modernă, iar ţăranii săraci ar prefera o formă diferită de producţie. Erau preconizate gospodăriile agricole colective, ce ar fi trebuit să fie constituite în principal de ţărani săraci. Plenara respectivă îi definea pe aşa numiţii «chiaburi», ţăranii care exploatau forţă de muncă. De precizat că la acest for politic s-a stabilit ca procesul de colectivizare să se desfăşoare gradual, nu în manieră forţată”, spune istoricul arădean.


FOTO: arhivă Adevărul     

Aceasta mai adaugă că demararea procesului a fost dublată, cum era şi firesc, de o amplă campanie de propagandă.

În judeţul Arad, propaganda s-a derulat în special în paginile ziarului local «Patriotul».  Au fost publicate numeroase articole şi reportaje despre importanţa urmării modelului sovietic de colectivizare, ilustrându-se cu exemple «de succes» din Uniunea Sovietică, unde statul «muncitorilor şi ţăranilor» asigură bunăstarea generală.

„Asaltul asupra satului arădean a fost pregătit şi prin acţiuni de slăbire a gospodăriei tradiţionale ţărăneşti, sistemul cotelor obligatorii reprezentând o importantă pârghie a autorităţilor comuniste. Colectarea desfăşurată în timpul campaniei agricole din vara lui 1949, a provocat un lanţ de revolte ţărăneşti în unele localităţi din nordul judeţului Arad. Astfel, în localitatea Şepreuş, la 31 iulie 1949, pe fondul comportamentului aberant al autorităţilor comuniste faţă de ţărani, a izbucnit cea mai puternică revoltă din judeţ. Numeroşi ţărani, speriaţi că nu vor mai avea ce mânca, s-au revoltat, au asediat Sfatul Popular, unde au ars arhivele şi tabelele cu cotele obligatorii, ameninţându-l pe primarul comunist Teodor Stan. Apoi, conştienţi că Miliţia şi Securitatea vor reacţiona dur, răsculaţii s-au pregătit de rezistenţă, cu coase, furci, topoare. Unii dintre ei aveau ceva puşti, rămase din timpul războiului”, precizează Antoniu Martin.  
    

Pe 1 august 1949, trupele de miliţie şi de grăniceri, ajutate de securişti, au intrat în sat, unde s-au purtat adevărate lupte, mai mulţi ţărani fiind ucişi şi răniţi. Apoi, victorioase, autorităţile comuniste au desfăşurat o represiune dură în sat, cu scopul de a elimina rebelii şi de a preveni noi revolte în rândul ţărănimii. 

Unii ţărani, consideraţi liderii revoltei, au fost duşi în Arad, la sediul sediul  Securităţii. Judecaţi prin procedură de urgenţă, au fost readuşi în Şepreuş, în 3 august, şi împuşcaţi. Morţii au fost lăsaţi în mijlocul satului, fără ca cineva să se poată apropia de ei.

„Represiunea revoltei de la Şepreuş a reprezentat o formă clară de avertisment pentru întreaga ţărănime arădeană. După înăbuşirea revoltelor din alte sate arădene – Berechiu, Apateu, Şomoşcheş -, derulate tot în vara lui 1949, colectivizarea agriculturii în judeţul Arad s-a desfăşurat fără prea mari obstacole din partea ţărănimii”, încheie istoricul arădean.
    
Vă mai recomandăm: 

Războiul colectivizării: cum au confiscat comuniştii România şi suferinţele ţăranilor care au luptat pentru pământ

Poveşti cutremurătoare din timpul colectivizării. Ţărani ucişi în bătaie şi torturi cumplite asupra celor care se opuneau regimului

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: