Uriaşi, vâlve şi zmei: râul Ampoi şi munţii din jurul Zlatnei, în povestiri transmise din generaţie în generaţie

Uriaşi, vâlve şi zmei: râul Ampoi şi munţii din jurul Zlatnei, în povestiri transmise din generaţie în generaţie

Centrul oraşului Zlatna în jurul anului 1900

Zlatna este un orăşel din Munţii Apuseni, la 30 de kilometri de Alba Iulia, cu o istorie de peste 2.000 de ani. Denumit şi Ampellum pe vremea ocupaţiei romane în Dacia, Zlatna a fost şi un centru minier important datorită, în primul rând, zăcămintelor de aur. Locuitorii zonei au transmis din generaţie în generaţie multe legende ale locurilor care vorbesc despre ape, munţi sau despre uriaşii care ar fi trăit pe aceste meleaguri.

Ştiri pe aceeaşi temă

Muntele Dâmbău străjuieşte oraşul de la o altitudine de 1369 metri, fiind cel mai înalt vârf din Munţii Trascău. Legenda acestuia transmite povestea ”cântătorilor”, trei peşteri adânci şi a ”vâlvei” care a luat tot aurul muntelui şi i-a transformat pe păcătoşi în fiare sălbatice:

”Sus pe muntele Dâmbău şi astăzi se află trei cântătoare, adică trei găuri foarte adânci prin stânca muntelui. Bătrâni povestesc că, într-o zi de vară frumoasă şi călduroasă, doi berbeci s-au luat la bătaie, încât loviturile ce şi le dădeau cu coarnele au făcut ca frumoasa fetiţă să se apropie de ei pentru a-i despărţi. Unul dintre berbeci a împins-o, iar fata a căzut în cântătoare şi berbecii peste ea, rostogolindu-se în adâncuri.

Dâmbăul a fost un munte plin cu aur, iar cei cu inimă curată şi dornici de a face bine puteau să ia şi să ducă cât ar fi vrut, dar numai de trei ori în viaţă şi aurul luat să fie folosit numai pentru cumpărarea de lucruri bune şi folositoare pentru cei nevoiaşi. Cei care îndrăzneau a patra oară să ia aur din Dâmbãu, orice ar fi făcut, nu scăpau de a fi înghiţiţi de una din cele trei cântători; iar cei care foloseau bogăţiile în beţii, înşelătorii de fete şi femei, în vânzări de taine, erau înecaţi de apele ce curgeau din munte, atunci când treceau peste ele şi nu puteau să nu treacă peste ele, pentru că împânzeau peste tot. Acolo sus pe munte domneşte aşa -isa vâlvă a muntelui Dâmbău, care este necruţătoare cu toţi cei necinstiţi, păcătoşi şi netrebnici.

Imagine de pe Muntele Dâmbău. Foto: trascăucorp.ro

Câţiva din cei sfădiţi cu cinstea şi omenia s-au gândit să facă un ospăţ mare, la care să fie chemaţi oameni din toată Zlatna, Feneş şi satele din jur, ba mai mult au chemat-o şi pe vâlva muntelui, cu gândul de a o prinde şi de-a o arunca în una din cele trei cântători. Când ospăţul era în toi, nelegiuiţii au prins vâlva şi au aruncat-o într-o cântătoare, dar spre surprinderea tuturor celor de faţă, şi păcătoşii căzură în cântătoare atunci când voiră să o astupe să nu poată ieşi, şi nimeni nu i-a mai văzut din acel moment. Vâlva însă săpă în stânca muntelui şi ieşi în valea Feneşului, apoi se ridică în văzduh, şi prefăcu Dâmbãul în piatră tare şi pământ sec, iar pe oamenii care au participat la ospăţ într-o pădure şi fiare sălbatice. De atunci Dâmbăul nu mai are aur, iar cine încearcă să astupe cântătorile cade în ele, pentru că sunt blestemate”.

Legenda râului Ampoi, bărbatul rău tranformat în apă

Oraşul este construit pe malul râului Ampoi, care se varsă în Mureş, lângă Alba Iulia. Legenda râului vorbeşe despre un copil numit Ampoi, care ajunge să se transforme în apă datorită răutăţii sale:

”La o margine de sat trăia o văduvă cu un copil al cărui tată murise bătut de stăpânul moşiei. Copilul crescu mare, dar era leneş şi rău la inimă. Mama sa i-a cerut să plece unde vrea, dar până nu va fi şi el om de omenie si harnic, la ea nu mai are ce să caute. De groază feciorul plecă în lume. În marginea unei păduri, dădu de altă văduvă al cărei bărbat fusese răpus de un urs mare. Văduva aceasta avea o fată frumoasă şi drăgăstoasă. Fata se împrieteni prea repede cu feciorul pribeag pe care îl chema Ampoi. Aşa, necăsătoriţi, ea trăi cu flăcăul şi avu doi copii. La un moment dat, nesăbuitul bărbat îşi părăsi proprii săi copii şi plecă iar în lume. 

Râul Ampoi lângă oraşul Zlatna

Într-o zi, copii lui Ampoi merseră să cerşească o bucată de pâine în sat. Întâlnind nişte copii de seama lor, ei voiră să se joace cu ei, dar aceştia îi alungară spunând că ei nu se joacă cu copiii fără tată. Copiii plânseră, apoi se duseră la mama lor şi spunându-i necazul, îi cerură să le spună dacă au tată sau nu şi unde se află el. Copiii plecară să îl caute pe tatăl lor. La casa mamei lui, ei aflaseră o batrână care, aflând că aceştia îi sunt nepoţi, îi luă la ea şi cu lacrimi îi ocroti promiţându-le să-i aducă pe tatăl lor a doua zi. 

După zile de căutare, află că se găsea la curtea unei boieroaice bătrâne, care nu-i cerea decât să bată slujile ce nu munceau destul şi să-i facă ei plăceri nelegiuite, în schimb avea tot ce îi dorea sufletul. Acest fel de viaţă i se părea lui Ampoi un rai pe pământ. Când veni mama sa şi copiii lui să-l înduplece a vedea de cei de-un sânge cu el, Ampoi nu vru să-i recunoască a fi de-ai lui. Şi, blestem de mamă ce se aude în cer, pe loc fiul ei se prefăcu într-o apă învolburată care începu a curge cu spume şi a se zbate de maluri cerând îndurare. Râul Ampoi curge şi astăzi veşnic nemulţumit; încât vietate în el nu mai trăieşte niciodată”.

Legenda Jidovului, muntele cu uriaşi şi comori nepreţuite

Jidovul este, de asemenea, un vârf muntos cu o altitudine de 936 metri, care mărgineşte depresiunea în care se află oraşul şi care face parte din Munţii Metaliferi. Legenda muntelui povesteşte despre uriaşii care trăiau aici şi aurul pe care îl păzeau pentru a nu fi furat de oameni:

”Cică în vremurile de demult, când uriaşii stăpâneau aceste meleaguri, una dintre căpeteniile lor îşi făcuse sălaşul colo sus, pe înălţimea ce este străjuită până în zilele noastre de Coasta Oprită. Uriaşul, ce avea în sama sa grămezi de aur. Grija lor îl făcuse bănuitor şi arţăgos toată ziua bufnind şi împoşcând cu bolovani, pentru ca nimeni să cuteze să se apropie de comorile pe care le veghea. I se dusese vestea până departe, căci multe dintre pietroaiele aruncate de el căzuseră tocmai pe povârnişurile Dâmbăului, iar altele nimeriseră în Valea Mică şi către Cib. 

 

Uriaşul era îndeosebit de bănuitor pe un ortac de-al său ce hălăduia pe ridicătura vecină, dinspre soare-apus, şi care se ţinea cel mai breaz din neamul lor, deşi nu erea chiar nimic de capul sau. Într-o zi, în timp ce uriaşul azvârlea cu pietroaiele, o bucată mare şi colţuroasă pică drept în scofârlia ortacului său, ce dormea dus printre tufe. Trezit din somul cel dulce al amiezii şi oţărât peste măsură, el apucă un fier ascuţit şi-l aruncă cu putere asupra tulburătorului hodinei sale. Tăişul său rănii de moarte pe uriaş, şi un şir de sânge începu să se prelingă în jos, ale carui urme se pot şi astăzi vedea în Părăul Roşu.

Oamenii văzând cele întămplate, porniră în mare grabă să înhaţe avuţiile jinduite. Dar acestea erau comori vrăjite, ce nu trebuiau să încapă pe mâinile lor. Tăriile firii prefăcură uriaşul, cât ai bate din palme, într-un mândru vârf de munte, ferecând aurul şi celelate nestemate în adâncurile sale. Ele se găsesc şi astăzi în măruntaiele acestuia, unde nu vor fi scoase la lumină decât în ziua cea de apoi, când uriaşul readus la viaţă, va trebui să dea socoată de ele. Oamenii, după graiul lor cel vechi, i-au dat uriaşului astfel încremenit denimirea de Jiodovul. Ceva mai la o parte piveşte la fel de împietrită, Breaza, care nu este altcineva decât ortacul cu pricina”.

Legenda dealului Dobrin cu fata furată de zmei

Ieşind din satul Pătrângeni şi mergând spre muntele Jidov, în cale îţi apre un deal care face trecera spre muntele Dobrin. Stând de vorbă cu bătrânii satului, aceştia spun că numele lui revine de la o fată foarte frumoasă, care trăia în sat, în vremuri de mult apuse şi de unii complet uitate, pe care o chema, Dobrina. 

”Se spune că odată, la o asemenea şezătoare, s-au strâns multe fete şi feciori, se făcuse ora târzie şi una din cele frumoase, mai harnice şi glumeţe fete, pe care o chema Dobrina, nu-şi mai făcea apariţia şi fetele şi feciorii se se întrebau mereu ce s-o fi întâmplat de nu mai soseşte. Dobrina stătea acasă şi se tot ruga de maică-sa s-o laseşi pe ea să meargă la şezătoare, dar mama sa nu se lăsa îndupelcată. După multă străduinţă, mama Dobrinei se hotărăşte să o lase să meargă la şezătoare, însă supărată i-a zis: «Du-te duce-te-ai, duce-te-au zmeii să te ducă!» Când a auzit Dobrina, s-a îmbrăcat repede şi-a luat lucrul şi a plecat la şezătoare. 

În timp toţi îşi petreceau cum nu se poate mai bine, iată că deodată în casă au intrat doi feciori îmbrăcaţi în haine frumoase, pe care se găseau mulşi nasturi de aur, iar în picioare aveau copite. După ce s-au odihnit puţin, unul dintre feciori a luat-o pe Dobrina la joc. După mai multe jocuri pe care Dobrina le-a jucat cu acest fecior, către dimineaţă, în timp ce toţi jucau îşi petreceau foarte frumos, deodată uşa s-a deschis şi cei doi feciori o furară pe Dobrina şi au fugit cu ea în direcţia Jidovului. Pe drum, cei doi tineri cu Dobrina, s-au oprit câteva momente la poalele unui deal, care deodată s-a despicat, iar tinerii cu fata au intrat înăuntru, după care dealul s-a închis din nou”.

Bătrânii spun că aceşti feciori care o furaseră pe Dobrina au fost zmeii şi că au luat-o chiar pe ea, pentru că la plecarea spre şezătoare fusese blestemată de mama ei ”s-o ia zmeii”. De atunci, numele acestui deal din faţa Jidovului se numeşte Dobrin. (sursa: trascăucorp.ro)

Citiţi şi:

 

citeste totul despre: