FOTO Viaţa aurarilor din Apuseni. Momente din vremuri demult apuse, când oamenii scoteau aur din munte şi îl vindeau prin reţele de contrabandă

FOTO Viaţa aurarilor din Apuseni. Momente din vremuri demult apuse, când oamenii scoteau aur din munte şi îl vindeau prin reţele de contrabandă

În arealul Buciumului, comună cu tradiţie auriferă din Apuseni, au trăit aurarii, cei care exploatau şi produceau materialul preţios prin utilizarea şteampurilor. Aceştia îl amalgamau cu mercur şi făceau câte o biluţă de metal preţios, uneori de forma unei alune, alteori de forma unei nuci.

Ştiri pe aceeaşi temă

Aurul extras din pământ era preschimbat în bani la Oficiul de Schimb al Aurului din Abrud, în schimbul căruia minerii obţineau dinamita necesară puşcării. Majoritatea aurarilor însă vindeau aurul prin reţele de contrabandă pentru că statul plătea puţin pe gramul de aur, iar oamenii munceau mult şi pe un profit scăzut. Aşa încât doar o cantitate redusă se preschimba la Oficiul de Schimb.
 
Cele mai bogate mine de aur erau în arealul satului Bucium Poieni, în masivul Corabia, erau minele de la Frasin, care era situat la întretăierea satelor Bucium Şasa şi Bucium Muntari şi la Rodu, zonă aparţinând satului Bucium Muntari, dar aflată în vecinătate cu Abruzelul.
 
Munca în mină şi celelalte activităţi de suprafaţă erau manuale. Cu timpul, organizarea minelor a devenit mai eficientă. „Târdăşia”, adică acea asociere a minerilor care investeau în deschiderea şi exploatarea unei galerii, putea angaja personal specializat, structurat într-o ierarhie complexă, cu sarcini clare.
 
Cel mai mare în grad era fierendaten-ul, un fel de director de exploatare, om cu multă experienţă. Al doilea în grad era „oberul”- maistrul principal, urmat în ierarhie de „homan”- maestrul de galerie. Minerii propriu-zişi erau băieşii. Ei lucrau doar în abataj, în timp ce rânzarii erau cei care scoteau piatra până la gura minei în fiecare zi, de luni până vineri. Iar sâmbăta, întotdeauna, se făcea împărţirea minereului conform părţilor de mină pe care le avea fiecare dintre cei care lucrau pe mină.
 
 
Chiar dacă toţi angajaţii aveau un contract clar referitor exploatarea aurului şi la concesionarea părţilor de mină totuşi, ca o măsură de precauţie suplimentară, de la străjeri până la firendateni, toţi erau puşi să jure că nu se vor atinge de aur.
 
În perioada interbelică terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societăţilor „Aurul” şi „Concordia”. Oamenii aveau dreptul de a lua piatră numai din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept. Zona putea fi bogată sau săracă în minereu aurifer, după cum era norocul fiecăruia. Munca era în schimb la fel de dură, iar sudoarea la fel de abundentă.
 
 
Minereul era scos de pe baie cu roaba sau cu sacul în spinare, iar unde galeria se lărgea era scos cu râzna, care era un vagonet de lemn împins pe şine de către băieş. Transportarea minereului de la mină la şteampuri se făcea cu animalele de povară, de către membrii familiei sau de către alte persoane, plătite săptămânal.
 
Unii mergeau cu caii cu corfele, alţii cu boii cu carele, iar Geo Bogza, impresionat de munca brută pe care o desfăşurau aceşti oameni, avea să exclame, după vizita pe care a făcut-o în Apuseni: „Mineri chinuiţi ca la Roşia Montană nu se mai pot întâlni în nici o altă parte a lumii”. În realitate, la fel trăiau şi minerii buciumani, căci munca pe mină însemna un consum fantastic de energie.
 
 
​Iată cum relatează Vădan Nicolae de pe Valea Abruzelului procedeul obţinerii aurului: „Minereul se scotea de pe mină cu calul cu corfele. Astea erau nişte împletituri din lemn de alun sub formă de coşuri puse de o parte şi de alta a calului. Minereul se aducea la şteampuri, care aveau câte trei sau şase săgeţi. La capătul săgeţilor era o piatră de granit, prins într-un cerc de fier pe stâlpul acela de lemn. Apa cădea pe o roată ca de moară care punea în mişcare săgeţile ce cădeau în contratimp şi măcinau minereul. Minereul după ce era mărunţit i se dădea drumul într-un fel de jgheab odată cu apa şi de acolo se alegeau firele de aur cu şaitrocul. Se tot mişca şaitrocul acela până ieşeau la suprafaţă firele de aur.
 
​Majoritatea oamenilor erau săraci. Cei săraci luau în picioare ciorapi de lână făcuţi de femei şi călcau prin albia Abruzelului şi firicelele de aur de pe fundul velii se prindeau de ciorapi. Să desculţau şi scuturau ciorapii pe hârtie. Firele de aur, aşa ca nisipul, le puneau într-un săculeţ de piele şi le prelucrau. Şi făceau acolo câteva grame de aur de pe urma cărora, după ce le schimbau în monedă, îşi cumpărau bucate, de aveau ce mânca”.
 
 
​Tehnologia obţinerii aurului nu era nici simplă, dar nici extraordinar de complexă. Oamenii foloseau forţa apei de pe văi, dar în mijlocul verii apa scădea şi atunci şteampurile se opreau, spre deosebire de Roşia Montană care avea avantajul tăurilor antropice, construite începând cu secolul al XVIII-lea, în timpul împărătesei Maria Tereza, care ofereau un surplus de apă pe timpul verii şi deci şteampurile funcţionau mai mult timp.
 
Oamenii nu risipeau apa şi fiecare dintre ei o colecta pe nişte şanţuri numite iazuri, aceeaşi apă era direcţionată apoi de la şteampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn şi o direcţiona la un alt iaz şi de aici la un alt şteamp.
 
 
O întreagă industrie a aurului a funcţionat în acest fel până în 1948 când prin legea naţionalizării minele au fost închise şi sigilate, aurarii şi-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte, şteampurile au fost oprite, iar aurarii somaţi să cedeze aurul. Pentru că s-au opus au fost ridicaţi de către dubele Securităţii şi anchetaţi, bătuţi crunt până când au cedat aurul obţinut de ei cu multă trudă.
 
S-a încheiat astfel o perioadă de exploatare a aurului care dăinuia de sute de ani şi odată cu ea s-a renunţat şi la o tehnologie care astăzi pare romantică, dar care ascundea multă muncă şi era un mijloc important de trai pentru moţii buciumani.
 
 
În spaţiul expoziţional al Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba Iulia este expusă, în perioada 12 – 30 august, o expoziţie de artă fotografică şi studiu etnografic denumită „Aurarii din Munţii Apuseni”. (sursa: Centrul de Cultură „Augustin Bena”, Foto: Vasi Sârb)

Citiţi şi:

Comisari ai Gărzii de Mediu, achitaţi pentru fals intelectual după ce au dat amenzi ilegale unor săteni

 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: