Dubai, locul în care, într-un fel sau altul, eşti mereu la înălţime

Dubai, locul în care, 
într-un fel sau altul, 
eşti mereu 
la înălţime

Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume                                                           FOTO: Dubai Tourism

De la ameţitorul zgârie-nori Burj Khalifa până la călătoria pe cămilă printre dunele deşertului, aşa cum o făceau beduinii în trecut, Dubaiul, cel mai populat oraş al Emiratelor Arabe Unite, te ademeneşte cu tehnologie şi inovaţii, dar şi cu tradiţii atent păstrate pentru ca locuitorii să nu-şi uite trecutul.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Radisson Blu Hotel pare un mic bloc de locuinţe aici“, e primul lucru pe care mi-l spun seara când dibuiesc hotelul înghesuit între zeci de clădiri mult mai înalte, din sticlă şi metal, în timp ce mă plimb pe celălalt mal al Dubai Creek (foto: jos), pe lângă „Al Seef Heritage“, un resort construit după modelul vechilor aşezări arabe, cu mici case dreptunghiulare şi cu ferestre acoperite cu obloane groase. 

Am ajuns în Dubai de o oră. E 10  seara şi sunt 34 de grade. Până acum, oraşul pare desprins din „Star Wars“, o combinaţie între futurism şi tradiţional. Exemplele sunt multe. Staţiile de metrou sunt suspendate şi fiecare seamănă cu spinarea unui tatu metalic, în vreme ce, din loc în loc, printre zgârie-nori, răsare câte o clădire cu elemente tradiţionale. În faţa uneia dintre clădirile dreptunghiulare şi bej care alcătuiesc resortul în care stăm, la un moment dat, apar, puternic luminate, nişte scări rulante care duc spre o parcare subterană.

La 5 dimineaţa, liniştea patronată de zăpuşeală e străpunsă de cântecul domol al muezinului. Cântecul ajunge domol până în cameră, acolo unde hotelierii setează mereu temperatura aerului condiţionat la 5 grade Celsius. Toţi locuitorii din emirat au o grijă deosebită pentru ca resursele să nu se risipiească: hotelierii verifică mereu geamurile şi apa, pentru ca nu cumva să rămână deschise. La 6 dimineaţa sunt 39 de grade, iar când ieşi afară, în primul minut ai senzaţia că te sufoci, dar îţi revii de la prima înghiţitură de cafea caldă cu cardamom. Mai departe, te bazezi pe sticla de apă, dar oricum, pe-afară nimeni nu petrece prea mult timp.

Al Seef Heritage

E final de septembrie şi pe străzi nu vezi decât foarte rar câte un om, în vreme ce traficul e mai mereu intens, cu maşini al căror preţ nici nu încerc să îl ghicesc, dar şi cu maşini vechi care tremură la fiecare curbă, folosite de regulă pentru diverse livrări de echipamente. 

Cel mai mare cadru de pe planetă

Ne îndreptăm spre una dintre principalele atracţii ale Dubaiului, „The Frame“, un cadru format din două turnuri înalte de 150 de metri, legate între ele printr-un „pod“ de 93 de metri. E o ramă imensă de tablou, suflată în aur, care răsare din pământ ca să încadreze cerul, în miezul zilei soarele poteţându-i strălucirea. Odată cu lăsarea întunericului, clădirea descrisă de cotidianul „The Guardian“ drept cel mai mare cadru de pe planetă, se încarcă cu lumini multicolore, devenind un reper pe orizontul oraşului.

La primul etaj, dăm peste o zonă întunecată, ca o peşteră, în care se găsesc hărţi vechi ale Dubaiului, când locuinţele erau rare şi joase, şi imagini cu femei şi bărbaţi ocupându-se cu munci tradiţionale, în principiu legate de ţesut. Zona se deschide cu un perete negru peste care se revarsă o ceaţă fină din apă care creează mici frânturi de curcubeu. Pe acest perete tronează portretul ieşit în relief al Şeicului Rashid bin Saeed Al Maktoum, fostul conducător al Dubaiului până în 1990, când a murit. Sub figura celui cunoscut drept „tatăl Dubaiului“ se desfăşoară un citat în engleză care cuprinde filosofia conducerii din emirat: „Omul valoros… e cel care lucrează pentru progresul şi viitorul ţării sale şi adaugă noi victorii celor dobândite de străbunii săi“. Într-un fel sau altul, despre asta vor vorbi toţi cei cu care ne vom întâlni, despre construcţia unui viitor bazat pe tehnologie, dar în care să se regăsească mereu elemente care ţin de tradiţii, care să le-amintească noilor generaţii de rădăcinile acestui popor.

Sus, angajaţii în cămăşi de un alb imaculat, cu un zâmbet pe măsură, ne invită să păşim exact pe centru, unde se întinde o porţiune de podea din sticlă opacă aurie. În faţa mea, mai multe femei păşesc încrezătoare, pentru ca apoi să ţipe şi să sară pe margine, acolo unde podeaua e normală. „Mi s-au înmuiat genunchii“, spune una dintre ele în timp ce se sprijină pe ei, masându-i uşor. Mă apropii cu precauţie, sunt fix la margine. Nu mi-e prea clar ce se întâmplă, aşa că păşesc. Brusc, auriul opac dispare, iar sub picioare se cască hăul, pământul aflat la 150 de metri distanţă: mult beton alb şi albastrul unor fântâni. Mă îndepărtez uşor spre margine, iar un angajat care mă vede începe să râdă. E una dintre distracţiile lor, turişti cu rău de înălţime pe o sticlă transparentă, la mare înălţime deasupra solului.

„Sus, tot mai sus“

Cu adevărat la înălţime ajungi odată ce urci în Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, măsurând 828 de metri. Urcăm la etajul 148, adică la 555 de metri deasupra pământului, cel mai înalt punct în care pot ajunge vizitatorii. Ultimele 12 etaje găzduiesc birourile oficialilor, clădirea culminând cu o moschee. Liftul cu care ne deplasăm este cel mai rapid din lume, urcând cu 10 m/s, în timp ce pe pereţii lui sunt proiectate tot felul de imagini în mişcare, pe fundal muzical – totul pentru a ne distrage de la viteză. Cu urechile înfundate, la etajul 148 păşim într-o cameră ca acelea care apar în filmele de Hollywood cu acţiune în viitorul îndepărat. Toţi pereţii sunt de sticlă, pentru ca turiştii să poată admira oraşul în toată splendoarea lui.

Dubaiul pare de aici o machetă detaliată pe care poţi să-ţi proiectezi cel mult viitoarele cheltuieli pentru alte puncte de atracţie, căci în rest, totul e planificat deja de oficialităţi. Un exemplu este un turn care va depăşi Burj Khalifa şi a cărui construcţie urmează să înceapă în 2020. Dar până la viitoarele construcţii, Burj Khalifa rămâne cel mai înalt edificiu construit de om. La 148 suntem întâmpinaţi cu apă, cafea cu cardamom, dar şi cu câteva deserturi, precum baclavale sau stafide şi curmale umplute cu coajă de portocală.

Etajul 148 al Burj Khalifa

În stânga, la geam, există câteva măsuţe rotunde cu scaune, unde majoritatea turiştilor se fotografiază privind pe geam în timp ce ţin ceşcuţa albă cu cafea. În centrul camerei se află două canapele, aşezate spate în spate, ca nişte bumeranguri care te invită parcă să faci roata întregului etaj ca să nu ratezi nimic. Relaxarea la această înălţime costă aproximativ 390 de dirhami (n.r. – moneda naţională a Emiratelor Arabe Unite), adică undeva la 450 de lei, în vreme ce la etajele 124 şi 125, e mai ieftin: sub 200 de lei (170 de dirhami).

Filme româneşti în Dubai

În Dubai, când nu eşti la înălţime la propriu, eşti la figurat. Una dintre cele mai plăcute surprize este un district de artă amplasat pe locul unei foste fabrici de marmură din zona industrială din Al Quoz. Ne uităm uşor confuzi în jur: câteva străduţe pline de containere gri. Când am auzit că mergem să vizităm un loc numit Alserkal Avenue, ne-am gândit la un bulevard colorat, mişunând de oameni, cu clădiri înalte – aşa cum ne-am obişnuit. Am ajuns într-unul dintre cele mai „plate“ locuri de până acum. Aici, şi în deşertul pe care o să-l vizităm în cea de-a treia zi. În orice caz, fiecare container e ca o cutiuţă cu surprize: cafenele, cinematografe, galerii de artă, showroom-uri cu maşini vintage, ateliere în care lucruri aruncate de alţii sunt restaurate şi reintegrate în alte construcţii.

Ishara Art Foundation, o galerie de pe Alserkal Avenue (Foto: Ishara Art Foundation)

În Alserkal Avenue este concentrată toată comunitatea artistică a oraşului, cu oameni de pe tot globul: arabi, asiatici, pakistanezi, chiar şi români. Originară din Bucovina, Roxana locuieşte în Dubai de trei ani. A venit după ce soţul ei a primit o ofertă de muncă aici, spunându-şi că va găsi şi ea ceva de lucru, ceea ce, iată, s-a şi întâmplat. După ce îi povestim ce ne-a impresionat până acum şi cât de grea pare adaptarea la climă, Roxana râde şi ne linişteşte: sunt foarte rare cazurile în care e nevoie să te plimbi pe afară mai mult de câteva minute. 

De aici şi trecerile de pietoni rare şi aflate la mare distanţă una de alta. Roxana trăieşte într-un zgârie-nori, la etajul 43. Iniţial, locuia în aceeaşi clădire, dar mult mai jos, unde putea să deschidă geamurile. Acum nu mai poate. Când vine în vizită în ţară, i se pare nefiresc să nu vadă clădiri înalte. „În România mi se pare totul… plat“ (râde). Când ajungem în cinematograf, ne spune că aici au fost proiectate şi filme româneşti: „Billion Star Hotel“ (regia: Alecs Năstoiu), „Două lozuri“ (regia: Paul Negoescu) şi „Aniversarea“ (regia: Dan Chişu). Cinematograful independent, continuă ea, oferă şansa fiecărui om, din orice colţ al lumii ar veni, să vadă cât de mare e comunitatea lui şi să îşi facă legături. 

Ministerul Posibilităţilor

Alserkal Avenue pare visul orcărui artist. Îi spun Roxanei că mi se pare minunat cum au folosit un spaţiu care la noi ar fi fost lăsat, cel mai probabil, de izbelişte. Se entuziasmează. „Ştii că la începutul anului, prin aprilie, cred, au format un nou minister? Ministerul Posibilităţilor! Guvernul e obsedat de ideea de smart-city. Autorităţile se gândesc mereu la cum pot folosi resursele într-un mod cât mai eficient”. Cî Dubaiul este obsedat de viitor şo fr transformarea continuă a oraşului e evident aproape la fiecare atracţie turistică. Atât la intrarea în Burj Khalifa, cât şi în „The Frame”, se află diverse reprezentări pentru următorii 50 de ani. La cel dintâi am văzut schiţe de roboţi şi diverse circuite, în vreme, în cel de-al doilea loc, pe pereţii uneia dintre încăperi este proiectat constant un film în care se desfăşoară practic o altă lume: biocombustibili, colonizarea planetei Marte, tehnologie medicală care ne-ar permite să nu mai avem persoane imobilizate în scaune cu rotile, dar totodată, şi o bătrâneţe mai activă, în care bolile nu ne-ar mai afecta calitatea vieţii. 

Şoimul cu GPS şi cască de piele

Deşi astăzi Dubaiul are un minister al posibilităţilor, în anii ’20 ai secolului trecut, încă vorbeam de un popor nomad, de beduini care călătoreau în răcoarea nopţii şi se odihneau ziua. În deşertul Al Marmoom, turiştii pot experimenta pe propria piele un astfel de trai, pentru numai 497 de dirhami de persoană, aproape 600 de lei. După 50 de minute de mers cu maşina din oraş, la un moment dat ne trezim în faţa câtorva cămile şi a celor care urmează să ne însoţească pe traseu. 

Pe noi şi pe un grup de polonezi ne întâmpină Ibrahim, care le ajută pe femei să îşi înfăşoare sheila, acoperământul tradiţional pentru cap, şi Eddie, care este astronom şi care la lăsarea întunericului ne vorbeşte despre constelaţii. Cămilele folosite pentru astfel de activităţi sunt masculi care pot căra până la 400 de kilograme, după cum ne explică ei. Ne vor duce până în tabăra de beduini, acolo unde atracţia principală va fi mâncarea.

Până acolo, după o oră de mers cu cămila – care s-a simţit ca 15 minute –  oprim, la apus, într-un câmp, unde ni se prezintă zborul unui şoim. Pe vremuri, era folosit pentru vânătoare şi explorare, avantajul folosirii acestuia fiind că putea fi antrenat să aducă prada fără s-o ucidă, un lucru important în cultura arabă, unde animalele folosite pentru hrană trebuie să fie încă în viaţă când sunt sacrificate. Şoimul de azi are ataşat un dispozitiv GPS, iar pe cap, o cască din piele, elemente care facilitează dresarea.

Ce gust are carnea de cămilă

Când ajungem în tabăra de beduini, suntem întâmpinaţi cu aceeaşi cafea cu cardamom. Ni se spune că obiceiul este să ţi se reumple ceaşca până când o scuturi uşor. Apoi, suntem plimbaţi prin satul beduinilor, unde aşezările sunt formate din ţesături întinse pe nisip cu acoperişuri din material precum blana de capră. La fiecare oprire ni se oferă ceva de băut sau de mâncat, cum ar fi lapte de cămilă, de care majoritatea se feresc. Cei care îşi fac curaj să îl încerce se bazează pe faptul că nu are un miros puternic. E puţin mai gras decât cu ce ne-am obişnuit noi şi uşor sărat. Cad de acord cu un alt vizitator că gustul aduce cu fulgii de porumb înmuiaţi în laptele de vacă

La final ne aşezăm cu toţii într-un cort mai mare, plin de covoare şi perne în diverse culori. Urmează cina: miel, pilaf, un fel de ciorbă de legume mai groasă, pentru că pe fundul oalei a fost aşezată un soi de lipie, şi carne de cămilă. Ne împărţim în mai multe grupuri, iar cei care se ocupă de noi mănâncă toţi cu mâna dreaptă.

Cu noi stau dresorul de şoim şi coordonatorii Ibrahim şi Ali. Ne povestesc că astfel de experienţe nu au fost create numai cu gândul la turişti, ci şi la tânăra generaţie a Dubaiului. „Sigur, acum suntem bogaţi, dar vrem ca toţi copiii noştri să cunoască modul cum trăiam când eram săraci, când nu aveam nimic. Când vin aici, le luăm telefoanele şi tabletele. Îi ţinem între trei zile şi o săptămână“, ne explică Ali.

În timp ce ne terminăm porţia de orez cu carne de cămilă, o carne fragedă şi uşor dulce, îmbibată în sos, îi spunem lui Ali că e uşor bizar să mergi pe cămilă, iar apoi să mănânci carnea uneia. Râde şi ne povesteşte că acest animal era sfânt pentru beduini, considerându-l purtătorul spiritului deşertului. „Atunci când o cămilă murea, oamenii luau carnea şi pielea de pe ea, dar îi lăsau oasele pe loc, pentru ca spiritul ei să se întoarcă în deşert.“ 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: