Mai jos, în mijlocul curţii, al doilea smochin, unul mult mai mare. Ochii mei de copil îl găseau gigantic. Atunci când se coceau smochinele, le vedeai peste tot. Unele se desprindeau de pe ramuri, altele erau răpite de păsările cerului, pe unele ai mei le adunau şi le făceau cadou, iar altele le transformau în dulceţuri. Dulceaţa de smochine e cea mai bună din lume şi cred că niciodată n-o să-mi schimb părerea.

Pe al treilea smochin nu ştiu unde să-l plasez. Poate mai jos, tot de-a lungul gardului sau între primii doi. Ăsta e smochinul invizibil şi nu sunt sigură dacă a existat cu adevărat. Ce-mi aduc aminte: frunzele lui teribil de aspre, în forma unor palme verzi, mult mai mari însă decât palmele mele. Smochinul ăsta, al treilea, avea o creangă crescută ciudat, în lateral, o creangă zdravănă, pe care trupul meu de copil se întindea, apoi din poziţia aia, culcată pe spate, puteam să mă uit la un cer verde, foşnitor.

Când începeau să se coacă smochinele, începea tărăboiul. Toate păsările din lume se adunau în curtea noastră, iar tataie avea doar două arme. Prima era o sperietoare care, ce-i drept, mă înspăimânta şi pe mine, iar a doua era praştia, un instrument confecţionat din sfoară şi cauciuc. Sperietoarea era cum era, dar de fapt doar praştia reuşea să-i ţină departe pe duşmanii smochinelor. În după-amiezele de vară în care dormeam obligat-forţat, cu geamul deschis şi perdeaua uşor înfoiată de vânt, auzeam prin somn replica bunicii: “Auzi! Au venit graurii”. Era semnalul la care tataie se ridica din pat, lua praştia şi ieşea în prag. Îl urmam şi eu cu gândul, chiar dacă alunecam la loc în somn. Trebuia să ne apărăm teritoriul!

Au început să-mi placă smochinele după ce n-am mai avut. Pe vremea când erau trei pomi în curte, iar maică-mea efectiv mă obliga să mai mănânc şi eu fructe din când în când, îmi amintesc că priveam smochinele cu o scârbă enormă. În primul rând nu le suportam pieliţa aspră, pişcătoare. De multe ori făceam pe sclifosita până cineva curăţa acea pieliţă, iar smochinele mă aşteptau pe o farfurie, albe, ruşinate. Apoi, mai bine le mâncam cu ochii închişi, decât să gust din ele şi să-mi cadă privirea pe miezul acela roşcat, care în mintea mea de copil semăna cu o mână de viermişori. Îmi plăcea, în schimb, să le admir pe ramuri, neatinse şi albastre.

În istoria recentă a familiei mele a existat un moment de cotitură: iarna în care au murit smochinii. Înainte şi după, acesta-i punctul de referinţă, doar că eu sunt singura care nu-şi mai aminteşte acea iarnă. Aşa că teoretic acum nu mai avem smochini în curte. Practic, mai există unul şi ajungi la el doar dacă închizi ochii. Frunzele lui sunt cele mai verzi, fructele lui sunt cele mai bune şi dacă te întinzi pe ramurile sale poţi să vezi altfel cerul. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.