Gara care m-a salvat

Îi invidiez pe cei care pot să povestească cu pasiune despre locurile frumoase din Bucureşti: străzi, case, parcuri, amintiri! Pe mine nu mă leagă absolut nimic de acest oraş.

Nu am nicio emoţie pentru vreo stradă sau pentru o clădire. Este vina mea. Pentru că nu sunt implicat emoţional în acest loc. Şi oricât mi-ar arăta unii sau alţii frumuseţile Bucureştiului, nu simt, nu tresar, nu am „glandă“ pentru astfel de emoţii. Dimpotrivă, Capitala mi se pare un oraş respingător, murdar şi agresiv. Probabil din cauza oamenilor. Dar trăiesc aici, n-am încotro...

Adevărul este că nici nu sunt legat de vreun loc din Galaţiul meu de baştină. Nu există o stradă pe care s-o revăd cu nostalgie. Nici Faleza Dunării şi nici fostul meu bloc din spatele Complexului Alimentar în care se făceau cozile la carne şi portocale înainte de ‘89. (Ce amintiri cumplite, la dracu’!) Poate că mi-am pierdut rădăcinile.

(Dacă ţi-e lehamite de locurile din viaţa ta, nu mai scrie acest text! Nu-l mai scrie că iese prost!)

Există, totuşi, un loc de care sunt legat pe viaţă. L-am descoperit la sfârşitul lui octombrie 1988. Abia sosisem în Curtea de Argeş şi locuiam în căminul de nefamilişti al fabricii în care lucram ca inginer-stagiar. Şi atunci a venit frigul toamnei. M-a lovit frigul şi nu eram pregătit. Se ştie, nu se dădea căldură în cămine, în blocuri, în locuinţe. Nu se dădea căldură în plină iarnă, în „epoca de aur“, d-apoi în octombrie! Dar pe mine mă prinsese frigul lui octombrie fără reşou, fără nicio posibilitate de a mă încălzi în camera de cămin, fără plapumă, un frig care m-a înspăimântat: o să mor de frig! N-am să mor îngheţat, ci am să mor de frig! – gândeam atunci.

Era o gară prăpădită, capăt de linie, pustie, cu trenuri deprimante.

Într-o noapte, tremuram atât de tare în camera de cămin (se tăiase şi curentul electric!) încât am avut un moment de rătăcire: să fug undeva unde este căldură! Dar nu ştiam pe nimeni în oraş. M-am gândit să mă adăpostesc în Oficiul Poştal. Aşa mi-a venit, să mă refugiez în Oficiul Poştal, dar Oficiul era închis la acea oră (şi nici căldură nu avea!). La spitalul din oraş! Dar nu eram bolnav. La Mânăstirea Curtea de Argeş? O nebunie! Atunci, m-am gândit să fug în gara oraşului. Era o gară prăpădită, capăt de linie, pustie, cu trenuri deprimante. Ştiam că nici acolo nu era căldură, dar măcar era un loc public în care nu puteam să mor de frig, singur. Mi-am pus geaca pe mine cu gândul să stau lângă casa de bilete (închisă), să mă uit la tăblia cu „Mersul trenurilor“ şi să mă încălzesc. Dar am simţit o ciudată căldură care îmi cobora din cap spre şira spinării. Căldura m-a întors din drum. Am rămas în camera de cămin cu acea gară în mintea mea. Aşa am adormit sub pătură. Şi aşa am suportat frigul şi în următoarele nopţi, cu gara în minte. Am rezistat mai multe zile şi nopţi până mi-am făcut rost de un reşou.

De atunci, când se apropie luna octombrie, mă apucă spaima frigului. Dar salvarea mea este gara. Este o gară pustie, capăt de linie, cu trenuri deprimante, în care simt căldură, multă căldură.