Dimineaţa e friguţ. Plecăm de acasă înfofoliţi. Am fost sfătuită să mai pun un rând de haine pe mine. Instinctul de conservare m-a sfătuit şi mi-e de ajuns. Când ieşim din casă ne vedem respiraţiile. E abia prima parte a lui octombrie, iar noi ne dedublăm. Respiraţiile noastre ne cunosc drumul, au mai mers pe aici, aşa că o iau înaintea noastră cu câţiva centimetri, ştiu unde să facă la stânga şi unde să facă la dreapta, când să se oprească şi când să traverseze, când să alerge. 
 
O ceaţă deloc simpatică vine peste dealuri. Dacă eşti într-o parte a oraşului de unde poţi să vezi dealurile, ceaţa asta te scoate din orice plictiseală. Eşti aici, acum, înfofolit, cu nasul roşu, ai trecut deja la căciulă, la fular şi la mănuşi, dar nu ştii ce o să fie după ce vine ceaţa. Dar de obicei nu vine. Se arată la câţiva kilometri depărtare, ca o mică ameninţare, pe care o poţi ignora şi, dacă ai noroc, confruntarea chiar nu are loc. Te-ai oprit pe un trotuar şi te holbezi la începutul de ceaţă. Respiraţia ta, la câţiva centimetri distanţă de tine, se holbează şi ea nedumerită. În ce direcţie trebuie să mergem?
 
Oamenii învăţaţi cu vremea asta au feluri diferite de a rezista. Unii şi-au luat deja izmenele şi asta le face ziua mai bună. Alţii rezistă şi fără, dar doar pentru că sunt căliţi, orice ar însemna asta. Sunt şi începătorii, cei ca mine, care trăiesc primul lor început de iarnă în acest oraş şi sunt pregătiţi de orice. Dimineaţa plecăm de acasă înfofoliţi, iar pe măsură ce înaintăm aruncăm din haine, deja ne încălzim, respiraţiile se micşorează, ceaţa se topeşte sub soare, iar câinii trec pe lângă noi relaxaţi, însoţindu-şi stăpânii la plimbare. Patrupedele îşi iau timp să admire copacii, să îşi aleagă unul preferat, să ridice piciorul şi să-şi rezolve problemele, totul fără grabă, ca şi cum temperatura nu ar fi sub zero grade într-o dimineaţă de început de octombrie. Este cartierul lor şi ei ştiu asta. 
 
Când pleci de acasă pe jos, într-un oraş nou, în miez de toamnă geroasă, eşti singur pe străzi, chiar dacă foloseşti pluralul pentru a te descrie, chiar dacă respiraţia ta merge cu tine. Frigul, oricât ar fi el de moale, oricât ar fi el de normal pentru oamenii din jur, s-ar putea să fie pentru tine o probă uriaşă. Toţi ceilalţi sunt bine, trecătorii, copacii, câinii, toată lumea ştie limbajul secret al gerului din acest oraş, toată lumea e pregătită, toţi vor supravieţui, e frigul lor deocamdată, în timp ce tu mai ai multe de învăţat. 

Frigul cunoscut ţie se află momentan în altă parte. Îi predai corpului câteva lecţii despre cele din jur, îţi minţi creierul că străzile astea sunt cunoscute şi că tot ce se petrece e familiar. Un oraş, corpuri, vânt. Nimic din ce n-ai mai trăit. Iarna coboară la fel, îţi spui, iar cu timpul gerul va deveni “un friguţ” banal pentru străinii din toate lumile. 
 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.