Dacă obrazul ar crăpa la propriu, am fi o planetă de idioţi cu faţa spartă. Dar cum e doar o figură de stil, ne intoxicăm cu propria jenă, atunci când o facem lată. Am învăţat foarte devreme să mă tem de public. Eram la grădiniţă, turuiam o poezie la serbare şi gesticulam concludent, cum mă învăţase tovarăşa. Când am aruncat mânuţele înainte şi le-am desfăcut larg, ca să ilustrez cât de mare este patria mea, am dărâmat microfonul de pe scenă.

Ăsta a fost începutul. Pe urmă, momentele caraghioase au venit de la sine, cu o naturaleţe care continuă să mă înspăimânte. Ceea ce mă ţine în viaţă e faptul că nici cei din jurul meu nu se simt mai bine. Cu toţii avem câte-un cazier al penibilului.    

În primul sfert de viaţă, îmi era mult mai uşor să-i văd pe ceilalţi ridicoli, decât pe mine însămi. Profesorii au fost primele victime ale hlizelilor secrete. Învăţătorul avea şuviţă peste chelie. Iarna, când intra în clasă, îşi scotea căciula de astrahan şi rămânea cu un răsad de păr în sus, electrizat. Tulpina asta rămânea erectă toată ziua. Şi azi mă întreb de ce niciun coleg de cancelarie nu-i atrăgea atenţia. Probabil ca să nu rămână fără sursa tainică de amuzament.

N-am putut să învăţ serios istorie în liceu, fiindcă profesoara avea un cap hipnotic. De câte ori ridica ochii spre clasă, îşi împingea spre creştet ochelarii de citit. În spatele lor, părul i se ridica şi doamna arăta ca un leu în savană. Având în vedere că şi răgea destul la noi - pentru că eram, nu-i aşa, nişte nesimţiţi ordinari – tabloul era complet. Galeria profesorilor cu fermoare stricate, şliţuri deschise, furouri mai lungi decât fusta, fire duse la ciorapi, cravate strâmbe şi praf de cretă pe fund era impresionantă. Dar bumerangul tuturor răutăţilor noastre din şcoală avea să ne lovească pe toţi, mai devreme sau mai târziu.

Am realizat că există dreptate divină atunci când, taman în ora de istorie, s-a rupt scaunul cu mine şi am căzut grămadă. Profa cu păr explodat a ţţâţţâit cu reproş, de parcă tăiasem eu picioarele scaunului cu toporişca. Situaţia mi se părea cu atât mai enervantă, cu cât sub Luminiţa, colega mea obeză, nu se rupsese nicio scândurică până atunci. Iar eu, care arătam ca o scoveargă, transformasem mobilierul din dotare în rumeguş.

N-a fost singura dată când jilţul meu m-a făcut de râs. Într-o vară, eram în vizită la cineva, împreună cu destui alţi prieteni. Gazdele ne-au proptit în grădină, pe iarbă, la umbra nucului bătrân. Ne-am aşezat în nişte scăunele de tip camping şi-am purces la taclale. Pe măsură ce treceau minutele, mi se părea că sunt din ce în ce mai scundă. Mă uitam la toţi în sus. Când am ajuns cu bărbiţa la nivelul mesei, am realizat dintr-o dată dezastrul: scaunul se scufundase lent cu mine, îi intraseră picioruţele în pământul jilav. De-acolo, din nisipurile mişcătoare, m-am săltat cu greu, excavată de ceilalţi. La suprafaţă mai rămăseseră vreo 15 centimetri de picioare metalice, restul era răsădit în pajişte. Iarăşi mi s-a părut nedrept: unul dintre invitaţi avea vreo 130 de kile şi scaunul lui nu forase nici un milimetru, fiindcă nimerise pe un petic uscat. Doamna gazdă era cât o morsă şi, tot aşa, scaunul ei nici măcar nu zgâriase litosfera. Iar al meu mai avea puţin şi găsea petrol.

Nu haina îl face (de râs) pe om     

Era o seară căcănie de toamnă, stăteam în căminul studenţesc şi mă uitam perplex la una dintre colegele de cameră, care îşi scotea blugii cu dresuri cu tot, de lene să-i separe. Era nervoasă pe un cretin care nu venise la întâlnire. A doua zi, şi-a luat iar nădragii pe care-i trântise dulap, erau deja o masă amorfă, s-a îmbrăcat cu ei, ne-a zorit şi pe noi, ca să nu întârziem la cursuri, şi-am plecat toate în trombă. Trotuarele aveau o blană de frunze, ne foşneau paşii într-o graţioasă cadenţă. Dar stai, parcă mai foşnea ceva! Laţul sonor s-a strâns în jurul fetei cu blugii. Ne-am uitat toate la ea şi am rămas stană: dintr-un crac al pantalonilor îi ieşiseră, doar pe jumătate, dresurile uitate acolo în ajun. Mătasea ciorapului avea aderenţă şi adunase toate frunzele din cale, aşa că asta târa după ea vreo jumătate de metru de coadă groasă, maro, de consistenţă vegetală.

De fapt, fata asta avea o mare problemă cu transferul hainelor din dulap pe propriul trunchi (aşa cum eu aveam o problemă cu scaunele – v-am spus că am rupt odată şi un scaun de plastic, pe o terasă din Mamaia?; culmea, aceste implozii n-aveau niciodată loc în perioadele când mă îngrăşam vreun kil). Aceeaşi colegă, aşadar, şi-a extras într-o dimineaţă paltonul din dulap. A scos umeraşul, l-a aruncat pe un pat, apoi a aruncat şi paltonul peste el. Cinci minute mai târziu, l-a luat în spinare şi-a şters-o la şcoală. Cu umeraş cu tot, care se înfipsese în stofa paltonului şi se bălăngănea pe dinafară, sub omoplaţi. Doar că, anteriul fiind gros, ea nu simţea nimic. A ajuns aşa până-n staţia de troleibuz, unde un suflet milos de aurolac a scos-o din suferinţă: tanti, vă atârnă ceva!    

Bine, în materie de abilităţi vestimentare, nu e cazul să râd tocmai eu, având în vedere că mi s-a dus buhul într-un spital din Canada, când m-am internat o noapte la Urgenţe. Aveam o colică biliară atroce, cu parfum de blestem. Am sunat la 911, au venit oamenii, iar eu i-am urmat în ambulanţă, nu înainte de a-mi face bocceluţa, cum ştiam eu de la mine, din România. Aveam pijama, papucei, prosopel etc. Odată ajunsă în triajul camerei de gardă, o asistentă a venit la mine, mi-a întins o cămaşă curată, apretată, şi mi-a poruncit blajin să mă îmbrac în ea. M-am băgat după perdeluţă şi acolo am constatat că e din aceea cum noi vedeam numai în filme, ca un halat care se încheie cu un singur şnuruleţ. Bun, doar că nu ştiam că deschizătura trebuia să fie în spate, eu l-am luat cu şnurul în faţă – în condiţiile în care, pe sub acel veşmânt, trebuia să fii gol puşcă. Am ieşit de-acolo, iar asistenta s-a uitat la mine ca la un om care-a fost crescut de lupi şi, după 25 de ani, societatea civilizată l-a recuperat în sfârşit din pădure. M-a îmbrăcat ea corect şi singurul motiv pentru care n-am murit de ruşine era că mă pregăteam să mor mai întâi de colecist.

Coşul de obiecte pierdute

Le povesteam toate astea unor prieteni, când ne-am adunat la o bere, iar ei şi-au revendicat pe loc centura de aur în materie de întâmplări penibile. Apropo de nedibăciile de prin clinici, una dintre amicele cu halba-n faţă mi-a povestit că, atunci când a fost ea prima oară la ginecologie, doctorul i-a spus să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de consultaţii. Apoi, el a ieşit să ducă nişte hârtii undeva, iar când s-a întors în cabinet, s-a înecat cu propria salivă. Asta se lungise pe masă complet goală, îşi scosese inclusiv sutienul şi arăta ca o figurantă din ”Scandalul Larry Flynt”.

În aceeaşi seară, un tip ne-a povestit că o curtase pe una vreo patru luni, el având cele mai bune intenţii: voia să intre în inima şi-n patul ei, nu neapărat în ordinea asta. Aia – nu şi nu. Că are pe cineva, că nu e hotărâtă, că se află într-o răscruce a vieţii ei, mă rog, minciunile clasice. Când renunţase să mai spere, a întâlnit-o odată întâmplător prin oraş, iar fata, din motive învăluite în mister, l-a apucat de-o aripă şi l-a cărat aproape pe sus la domiciliul ei, probabil o necăjise vreun nemernic şi avea chef de sex vindicativ. Amicul meu era cât p-aci să ajungă în al nouălea cer, dar când era prin al optulea, şi-a adus aminte de ceva şi-a căzut cu zgomot pe pământ: taman în ziua aia, ger fiind, avea indispensabili pe sub blugii de fiţe.

Au ajuns în cuibuşorul de nebunii, iar el a pretins că face pipi, fiindcă avea deja un plan. În baie, s-a dezbrăcat repede de pantaloni, a scos izmenele şi le-a înghesuit în coşul ei de rufe murdare, urmând să le recupereze de-acolo înainte de a pleca. Şi-a tras blugii pe el, la loc, a ieşit de-acolo, şi-au făcut de cap, au băut, au pălăvrăgit, s-au pupăcit, apoi, într-un târziu, el şi-a luat ghetele, geaca şi fesul şi-a plecat. A doua zi, l-a sunat fata şi l-a invitat iar pe la ea. Cum să nu, iubire! Abia aştept să ne iubim iar! – a murmurat el languros. ”Nu ne iubim deloc”, i-a tăiat ea macaroana. ”Te-am chemat doar ca să-ţi ridici izmenele de unde le-ai abandonat”. Naratorul nostru susţine că şi azi mai ţipă-n somn, după asemenea ruşine traumatizantă.

Somn uşor şi filme grele

Dar iarăşi am început să-i bârfesc pe alţii, când eu însămi am în portofoliu amintiri emoţionante. Dacă ar fi să adun câteva sub genericul ”best of”, n-ar lipsi din top ziua când am fost cu nişte prietene la cinematecă, să vedem ”Călăuza” lui Tarkovski. După un sfert de film, eu mi-am basculat capul pe spate şi am adormit buştean. Eram studentă, cu o noapte înainte fusesem la un chef în Regie, deci eram numai bună de filme ermetice şi lungi. La un moment dat, am sărit din somn şi le-am văzut p-astea cum se uitau la mine indignate de lipsa-mi de profunzime. Le sclipeau ochii în întunericul sălii. M-am uitat pe ecran, apoi, fără să-mi dau seama că mi-am reglat vocea cam tare, am întrebat cu inocenţă: ”Ce-i cu câinele ăsta negru?”. Vreo paişpe capete s-au întors spre mine, întrebându-se probabil ce caută o toantă la un asemenea film. ”E un simbol”, mi-a şuierat prietena mea. Aha... M-am chinuit ca Prâslea-cel-Voinic, doar că lui îi era mai uşor fiindcă, spre deosebire de mine, avea nişte ţepuşe de-alea sub guşă. La final, nu pricepusem mai nimic. Aveam să-mi dau seama de asta abia doi ani mai târziu, când am văzut filmul cap-coadă şi m-am dumirit, cu entuziasm intelectual.         

Să vă mai spun cum m-am făcut de râs când am mâncat prima oară creier în pergament şi l-am tăiat bucăţele cu hârtie cu tot, apoi le-am molfăit? Nu, mai bine nu vă mai spun. N-o să vă spun nici cum am mâncat prima dată homar şi, în loc să-l rup cu mâna, am tot dat cu furculiţa-n el până l-am făcut ţăndări. Şi dacă-l desfăceam cu o grenadă ar fi arătat mai bine. După cum n-o să vă spun nici că, atunci când am fost prima oară la restaurant cu un tip, mi-am pus şervetul de pânză la gât, cum văzusem în filme, în loc să-l pun în poală. Dacă n-aş fi arătat ca o grefieră flămândă, care nu-şi scoate roba nici la masă, poate că aş fi arătat ca o judecătoare, cine ştie.