Pe de altă parte, folclorul urban românesc (şi, poate, nu numai) pare să surprindă individul total deschis unei opţiuni condiţionate de „noroc“, dispus să-şi cedeze inteligenţa în schimbul confortabilei prostii, dacă şi numai dacă aceasta din urmă vine dublată de noroc: „prost să fii, noroc să ai“ ― deci iată norocul, în atare situaţie, luând alura clauzei supreme.

Eu nu cred că lucrurile ar putea fi drese atât de vesel, că ar sta într-o dispunere atât de recreativă. Norocul nu are viţe prosteşti, aşa cum nici prostia nu are virtutea de a administra norocul, de a priveghea asupra sa.

Neluând în calcul, fireşte, capriciile hazardului, întâmplarea, ca formă primară de manifestare a haosului, adică argoticul „noroc chior“, de cele mai multe ori, ceea ce numim, în mod curent, la unul sau la altul, noroc, are dinapoia sa o întreagă dinamică volitivă, o mecanică optimistă, un întreg păienjeniş al insistenţelor, un travaliu temerar.

Aceşti oameni nu prea trăiesc sub zodia defetismului. Eventualele eşecuri nu le imprimă reculul pesimist, ci expansiunea optimistă, detenta (re)orientării ― ceea ce vedem noi, numind  conjectural „noroc“, sunt efectele acestor angrenaje.

Seneca era de părere că norocul se iveşte atunci când se intersectează pregătirea cu şansa. (Din paremiologia românească aflăm că „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“ ― deci îţi oferă numai şansa, pregătirea ţi-o faci singur.) Dacă acceptăm această aserţiune, putem lesne pricepe că nimic nu e ceea ce pare a fi, în spatele fiecărui aşa-zis „norocos“, se află, cu necesitate, câte o poveste ― bineînţeles, nu din spiţa celor de la gura sobei...

Aşadar, mult noroc!