MOTTO: “…Un singur lucru mă nelinişteşte cu adevărat. Dacă se vor legaliza căsătoriile gay, aceşti oameni vor solicita, ca următor pas, să aibă dreptul de a adopta copii. Copii care vor înţelege viaţa şi familia prin intermediul părinţilor adoptivi”. – Cristi Dumitru, într-un articol publicat pe platforma de bloguri a Adevărului.

Explicaţie

Acesta este primul material dintr-o serie de şase articole pe tema homosexualităţii şi a locului său în societate. O ştim cu toţii, chestiunea este încă dezbătută cu patimă în presa românească, atât activiştii gay, cât şi tradiţionaliştii fiind de multă vreme pe baricade. Ce lipseşte, însă, din punctul meu de vedere, este perspectiva oamenilor obişnuiţi care nu numai că sunt gay, dar mai au şi “îndrăzneala” să trăiască vieţi normale, măcinaţi de aceleaşi griji şi probleme ca şi heterosexualii. Locuind într-un oraş american (Amherst, Massachusetts) cu o tradiţie îndelungată a toleranţei sociale, am avut prilejul de-a lungul anilor de a cunoaşte o mulţime de persoane şi familii gay. Consemnez aici câteva dintre poveştile lor de viaţă.

Cele şase articole vor fi structurate după cum urmează:

1)    Primul material (vezi mai jos) vă prezintă părerile a două cupluri de lesbiene despre creşterea copiilor de către doi părinţi de acelaşi sex. Intervievatele răspund la câteva argumente des invocate de către tradiţionalişti împotriva căsătoriilor gay.

2)    Cel de-al doilea material vă va prezenta povestea unui cuplu de bărbaţi gay care au adoptat un copil.

3)    Cel de-al treilea material se va baza pe două interviuri luate unor tineri care au fost crescuţi de către părinţi de acelaşi sex.

4)    Cel de-al patrulea material se va axa pe mult-dezbătutul argument psihologic: Este bine pentru un copil să crească într-o familie gay? Aici voi vorbi cu un psiholog care lucrează de ani buni cu copii crescuţi de către cupluri gay.

5)    Pentru cel de-al cincilea material voi vorbi cu o profesoară de liceu care predă literatura gay.

6)    În sfârşit, al şaselea material va ataca problema religioasă. Voi cita aici câţiva pastori protestanţi ale căror culte nu consideră homosexualitatea a fi un păcat.

Cele două cupluri

Diane Curtis (50 de ani) and Ellen Leuchs (45 de ani) s-au căsătorit acum 10 ani în statul Massachusetts, unde căsătoriile între persoanele de acelaşi sex sunt legale din 2004. Diane este profesor universitar de drept şi ştiinţe politice, iar Ellen este consultant în domeniul fundraising. Au doi copii, Jamie, un băiat de 13 ani şi Romy, o fată de 6 ani. 

Marian Wolfsun (57 de ani) şi Sharon Vardatira (56 de ani) sunt împreună de 38 de ani. S-au căsătorit în 2004, tot în Massachusetts. Sunt proprietarele unei firme de consultanţă managerială pentru organizaţiile nonprofit. Au un băiat, Joshua Wolfsun, de 21 de ani. [Veţi putea citi un interviu cu Joshua în episodul III al aceastei serii]. În familia lui Marian, se povesteşte despre o stră-stră-stră-străbunică, ţigancă româncă, care s-ar fi măritat cu cineva de la curtea regelui Carol şi ar fi avut 20 de copii.

* * *

CUM A VENIT BARZA

Diane şi Ellen:

            Diane: Am recurs la un donator de spermă – un prieten. E acelaşi donator pentru ambii copii. Eu l-am născut pe fiul nostru, iar Ellen a născut-o pe fata noastră.

            Ellen: Nu mai ţin minte când am început să discutăm despre copii. Am discutat şi despre adopţie şi despre naştere biologică. Diane voia să rămână gravidă.

            Diane: Voiam să trec prin experienţa sarcinii. Tare deşteaptă am fost! [Râde]

            Ellen: Iar pe mine nu mă interesa deloc să rămân însărcinată, aşa că eu preferam adopţia. Până la urmă ne-am hotărât să încercăm cu sarcina. [Nu ne-am dus la o bancă de spermă] pentru că părerea mea e că bebeluşii se nasc cu un anumit temperament, iar formularele pe care le primeşti de la banca de spermă nu sunt îndeajuns [ca să ajungi să-l cunoşti pe donator]. Aşa că ne-am apucat să-i întrebăm pe unii prieteni de-ai noştri. Le-am spus că nu vrem să se implice [în viaţa copilului]. Copiii vor putea să-i cunoască când vine vremea, dar nu în calitate de părinte. Şi-apoi am găsit pe cineva. Un cunoscut de-al lui Diane. Heterosexual; nu era căsătorit la vremea aceea. Ştia că ne dorim să avem copii. Mergeaţi la moment dat pe stradă...

            Diane: ...da şi la moment dat a zis ‘Păi dacă vreţi…’ Şi ne-am dat seama că era un candidat perfect din mai mult puncte de vedere. Glumisem de multe ori cu el că e tipul de bărbat cu care n-ai vrea să fi într-o relaţie, pentru că nu este deloc sentimental. Iar asta e ideal dacă vrei un donator care să nu se implice deloc emoţional.

            Ellen: Diane a întocmit un act prin care el era de acord să renunţe la drepturile sale asupra copilului. Şi a semnat.

            Diane: Am lucrat în trecut ca avocat pe probleme juridice de familie şi ştiam că un astfel de act nu are relevanţă legală. Aşa că a trebuit să avem încredere în el că va renunţa la drepturile de părinte după ce i se va naşte fiul. Dar el a spus că şi el e nevoit să aibă încredere în noi că nu-i vom cere pensie alimentară!

            Ellen: Diane a rămas însărcinată. Ţin minte că l-am întrebat pe prietenul nostru ‘Le spui şi părinţilor tăi?’ El a zis ‘Nu. N-au ei nimic de-a face cu partea asta a vieţii mele’. Dar noi vroiam ca fiul meu să poată afla, atunci când va voi el, din cine se trage şi i-am spus [prietenului] ‘Nu vreau ca atunci când fiul meu de 18 ani bate la uşa ta să le dea un atac de inimă părinţilor tăi când îi anunţă că au un nepot biologic de care nu ştiau!’ Şi-atunci a fost de-acord cu noi şi a vorbit cu ei. [Când s-a născut copilul], i l-am arătat; s-a uitat la el. A doua zi a semnat acordul. Mai târziu, s-a căsătorit şi el şi a făcut un copil. Şi când i-am spus că şi noi mai vrem un copil, a spus ‘Donez din nou, dacă vreţi’. I-am spus s-o întrebe şi pe nevastă-sa, care era şi ea prietena noastră. Şi ea a fost de acord aşa că am trecut încă odată prin aceeaşi procedură.

            Diane: Ea mai fusese căsătorită odată şi avea un copil din prima căsătorie. Aşa că îi era familiară această noţiune de familie extinsă şi ciudată.        

Marian şi Sharon:

            Marian: Eram împreună de 17 ani când ne-am hotărât în sfârşit să facem un copil. […] Ne-am dus la banca de spermă şi am ales un donator ale cărui caracteristici etnice, fizice şi religioase erau similare cu ale noastre. Nouă luni mai târziu aveam un bebeluş.

            Sharon: Cu câteva luni înainte de-a se naşte Joshua, statul Massachusetts a dat o lege prin care le permitea ambilor părinţi dintr-un cuplu de acelaşi sex să adopte copilul. [La acea vreme, în 1993, căsătoriile gay nu erau încă legale în niciun stat americann.red.] Practic acelaşi lucru care le era permis cuplurilor heterosexuale, atunci când unul dintre soţi adopta copii ceiluilalt. Până atunci, acest lucru nu le fusese permis perechilor de acelaşi sex. […] Cunoşteam unele cupluri [gay] care adoptaseră copii, însă de obicei oficial exista un singur părinte adoptiv, iar celălalt locuia doar în aceeaşi casă. Locuiam la moment dat în statul New Hampshire – înainte de a se naşte Joshua - şi se dăduse acolo o lege cum că perechile gay nu au voie să adopte. Ţin minte o situaţia în care un cuplu de bărbaţi creşteau nişte copii. Mama biologică a copiilor nu putea să aibă grijă de ei şi era foarte fericită că aceştia creşteau în acea casă. Şi statul i-a luat pur şi simplu. Au dat legea aceea fără nicio consideraţie faţă de astfel de familii. Pe când s-a născut Joshua, situaţia se schimbase în Massachusetts. Avea vreo trei sau patru luni când l-am adoptat. A fost o procedură interesantă: părintele biologic a trebuit să renunţe oficial la drepturile sale părinteşti şi apoi l-am adoptat legal amândouă. Aşa funcţiona chestia asta pe-atunci. Acum nu mai e nevoie de-aşa ceva, pentru că [perechile gay] se pot căsători legal.

* * *

CUM ÎŢI EDUCI COPILUL

Diane şi Ellen:

            Ellen: Când Jamie era copil mic, când ne uitam prin cărţi, nu-i spuneam niciodată ‘Uite, ăsta-i soţul’ sau ‘Asta-i nevasta’. Spuneam ‘E iubi al lui’ [“sweetie” în original – n.red.]. Şi când vorbeam de iubi al lui când va creşte mare, încercam să lăsăm chestiunea deschisă. Ziceam ‘Poate că pentru tine iubi va fi o fată sau poate că va fi un băiat’. La moment dat – cred că era în grădiniţă – ne-a spus ‘M-am gândit. Iubi a mea va fi o fată’. Am zis ‘Ok’.

            Diane: ‘Dar nu vreo fată de la mine din grupă!’ [Râde].

            Ellen: Pe la cinci ani, ne punea nişte întrebări foarte clare. Dar ştia şi când să se oprească – când nu mai putea procesa mai multă informaţie. […] I-am spus cine este donatorul când a împlinit cinci ani. Îl cunoaştea. […] Cred că a durat o vreme până a înţeles cu adevărat că nu este biologic înrudit cu mine, dar că este înrudit cu donatorul. Acum cred că astfel de situaţii sunt destul de comune. Anul trecut, mama unei colege de clasă de-a lui ne-a sunat să vorbească cu noi despre ceva. Şi ne-a întrebat la moment dat: ‘Fata mea vrea să afle cum s-a născut Jamie – dacă are două mame’. Şi i-am spus ‘Spune-i fetei să-l întrebe pe Jamie’. Ea voia să-i spun eu. I-am zis ‘E povestea de viaţă a lui Jamie. Când era mic, era povestea noastră. Acum e a lui’. M-am întors către Jamie, cu receptorul în mână, şi i-am spus ‘Jamie, prietena ta vrea să ştie dacă te-ar deranja să-i răspunzi la câteva întrebări’. El a spus ‘Sigur că nu. Vorbim oricând despre asta’. […] Aşa am încercat să-i cedăm controlul asupra acestei chestiuni – nu este doar ceva ce i s-a întâmplat, ci şi o parte a identităţii sale.

             Ellen: Donatorul şi cu nevasta lui încă nu i-au spus fiului lor [despre Jamie]. Noi le-am zis odată sau de două ori ‘Copiii noştri ştiu. Şi vă veţi confrunta cu un moment dificil dacă unul dintre copiii noştri îi va spune fiului vostru <Ştiai că suntem fraţi vitregi?> ’

            Diane: Băiatul lor a împlinit de curând 8 ani. Nici sora donatorului nu ştie.

            Ellen: [Părinţii lui] ştiu, însă nu ştiu că e vorba de noi. Dar cred că şi-au dat seama.

            Diane: Eram cu toţii la un chef. Şi cred că fiul nostru seamănă cu fiul lor când era copil.

            Ellen: Eu îl ţineam în braţe. Ea [mama donatorului – n.red.] a trecut pe lângă noi, s-a oprit şi s-a uitat la el. Cred că număra anii în minte. Şi-apoi mi s-a prezentat şi a spus ‘Aveţi un băieţel foarte frumos!’

            Intervievator: Care este acum atitudinea donatorul faţă de Jamie?

            Diane: Întreabă câteodată despre particularităţile lui – ca să vadă dacă există vreo asemănare. Dar nu este sentimental pe tema asta.

            Intervievator: E ca un unchi?

            Ellen: Nu. Doar un prieten.

            Diane: Nu există o legătură de familie. Câteodată, când adulţii sunt singuri şi copiii se joacă afară, ne mai întreabă ‘Face Jamie asta sau astalaltă?’ sau ne spune ‘Am observat asta la el’. Câteodată ne întreabă şi nevasta lui. Dar întotdeauna aşa, de la distanţă, fără a se implica emoţional. 

Marian şi Sharon:

            Marian: Joshua a crescut într-o lume în care a avea o ‘mama’ şi o ‘mami’ era ceva normal. [Când era mic] vorbea cu animalele de pluş şi cu ‘mamele’ lor... El a văzut de când s-a născut familii de toate felurile. A ştiut dintotdeauna [că familiile sunt de toate tipurile, nu doar cu doi părinţi heterosexuali – n.red.]. N-a existat vreo conversaţie anume.

            Sharon: Ne-am mutat în Amherst când el avea vreo 16 luni tocmai pentru că ştiam că aceasta este o comunitate care este deschisă şi acceptă familii ca a noastră. La şcoală, colegii lui au ştiut de la bun început că Joshua are două mame. El nu ascuns asta niciodată.

* * *

MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Diane şi Ellen:

            Ellen: Grădiniţa unde va merge Romy o luasem în considerare şi pentru Jamie [acum câţiva ani]. Ne-am dus s-o vizităm şi am văzut că erau copii de toate etniile. Era un mediu foarte divers. […] Ne-am bucurat. Pe la sfârşitul discuţiei cu educatoarea, am întrebat-o ‘Dar câte familii aveţi cu două mame sau doi taţi?’ Ne-a spus că în cei nouă ani de când lucra acolo nu văzuse vreo astfel de familie. Ne-am gândit ‘Probabil că ar trebui să fim oameni buni şi să-i ajutăm’. Dar n-am vrut ca Jamie să fie primul [copil cu părinţi de acelaşi sex] din acea grădiniţă. De curând, când am mers înapoi acolo pentru fiica noastră, Diane i-a întrebat ‘Aşa era acum şapte ani -  mai e aşa şi-acum?’ Şi directoarea ne-a asigurat că nu. Ne-a spus că mai au câteva familii cu două mame şi mai avuseseră câteva familii transgen.

* * *

“E NEVOIE ŞI DE O PREZENŢĂ FEMININĂ ŞI DE O PREZENŢĂ MASCULINĂ”

Marian şi Sharon:

            Sharon: Ce înseamnă ‘prezenţă masculină’? Cineva care să joace baseball cu el? Eu am jucat baseball cu el. Şi chiar dacă eu n-aş fi putut să mă joc cu el, avem o grămadă de prieteni, bărbaţi şi femei, care ar fi putut s-o facă. Nu ştiu la ce vă referiţi [când spuneţi ‘prezenţă masculină’]. Cineva care să poată construi ceva? Acesta este un stereotip.

            Marian: Eu construiesc. De când sunt mamă am descoperit că sunt bună la construcţii. Când Jamie n-a mai vrut să se joace cu Lego, n-am vrut să le arunc. Ce înseamnă ‘masculinitate’? Putem avea, la capătul unui spectru [al ‘masculinităţii’] un tată dur gen John Wayne, care nu-i spune fiului său niciodată că-l iubeşte şi care-i dă din când în când câte una peste ceafă. Iar la capătul celălalt, putem avea un bărbat delicat, tăcut şi mai pasiv. Nu sunt amândoi bărbaţi? Binenţeles că sunt. Sunt bărbaţi care trăiesc vieţi diferite. La fel şi cu femeile. [Ce e important e ca] băiatul să aibă parte de dragoste şi să-i fie insuflată încrederea în sine.

            Sharon: Am avut prieteni care ne-au spus ‘Va avea nevoie de un bărbat care să-l înveţe să facă chestii bărbăteşti. Cum va învăţa să se barbierească?’

            Marian: Să vă spun ce-am făcut. Am citit o grămadă de articole despre barbierit pe Internet. Am alcătuit chiar un fel de manual de barbierit. Apoi m-am dus şi-am cumpărat o trusă de barbierit şi i-am arătat cum funcţionează fiecare obiect. Cum se descurcă mamele fără soţi?

Diane şi Ellen:

            Diane: Eu am crescut într-o casă cu un singur părinte.  Cunosc multă lume care a crescut doar cu mama şi sunt cu toţii absolut normali.  

* * *

“BUN, DAR CUM VĂ STRIGĂ COPIII?”

Diane şi Ellen:

            Diane: Mie îmi spun ‘mama’ iar lui Ellen ‘mami’. […] Câteodată unul se trezeşte în miezul nopţii şi ne strigă. Şi-atunci totul depinde de a doua silabă: aud ‘Maaaaaa…’ / te rog, te rog, te rog / ‘…miiiiiiii!’ YES! ‘Pe tine te cheamă, dragă! Nu pe mine’. [Râde].

* * *

“PĂRINŢII GAY VOR CREŞTE COPII GAY”

Diane şi Ellen:

            Diane: Părinţii noştri au fost heterosexuali şi uită-te la noi!... Această legătură pur şi simplu nu există. Oricum, nu-mi pasă dacă copiii mei sunt gay sau hetero. Vreau doar să fie fericiţi.

            Ellen: Acest argument presupune că a fi gay e ceva rău. Unii zic ‘Dacă toată lumea ar fi gay, nu ne-am mai înmulţi’. Nu e adevărat. Persoanele gay fac copii.

* * *

DE CE SĂ LE PERMITEM CUPLURILOR GAY SĂ AIBĂ COPII?

Diane şi Ellen:

            Diane: N-are nimeni ce să ne permită. Noi vom face copii – aşa cum fac şi heterosexualii. Întrebarea e dacă îi veţi recunoaşte pe aceşti copii sau nu, aşa cum îi recunoaşteţi pe alţi copii. În privinţa adopţiei, nu există nicio dovadă că sutem părinţi mai răi decât heterosexualii.

            Ellen: Există undeva în lume vreo lege care interzice cuiva să fie părinte? Şi criminalii pot fi părinţi. Şi persoanele care comit incest pot să mai facă copii. Mulţi copii nu au doi părinţi care să-i iubească şi care să-i îngrijească. În condiţiile astea, de ce n-ai sprijini o familie [cu doi părinţi]?

* * *

Dacă doriţi să mai citiţi/vedeţi:

Note jurnalistice:

  • Diane Curtis lucrează în aceeaşi instituţie ca şi mine, University of Massachusetts Amherst.
  • Aceste interviuri au fost scurtate pentru a păstra acest material în limite rezonabile.