Însă poveşti pornind de la vise am mai scris. Există chiar un manuscris întreg de astfel de texte, în aşteptare, la o editură minoră. Dar să visez că-i plac în secret celei mai mişto tipe de la serviciu de la mine, că ea-mi ştia toate cele mai bune texte şi-mi cita din memorie fragmente chiar întinse în timp ce ne plimbam ţinîndu-ne de mînă, asta deja e prea mult, e prea fain. Zice că m-a remarcat demult. Nu prea cred eu treaba asta, sînt de vreo zece ani în instituţie, n-am simţit nimic, bine, eram pierdut total, cum începeam să spun ceva, uitam imediat continuarea, mă bîlbîiam, treceam vizibil prin toate culorile curcubeului, mai ceva ca un cameleon în plină formă artistică, era ceva pur şi simplu incredibil. Iar ea prea frumoasă. Deşi cu doi copii, era încă cea mai de admirat din instituţie. Nu, nu sînt subiectiv, o spun şi alţii, adică cam toţi, era mereu pe primele locuri atunci cînd la vreo întrunire tovărăşească marcată sonor şi bahic, barosanii plecau, rămîneam între apropiaţi şi apăreau topurile fiecăruia cu gagicile instituţiei. Nu i-am povestit nici că treaba pe la mine pe-acasă nu era prea bună, că eram în despărţeală, nu voiam acte de caritate, nici că am fost dintotdeauna mort după ea. Pur şi simplu mi-era ruşine să-i spun, era atît de frumoasă că mă intimida. Ori poate n-am vrut ca să mă simtă vulnerabil. Ce mai, chiar era ceva extraordinar. Mergeam pe o stradă oarecare, probabil una anostă, dar deja nici nu o mai vedeam, pur şi simplu zburam. Imponderabilitate. Şi asta doar ţinîndu-ne de mînă, nimic în plus. Nu credeam că e-adevărat. Am vrut să-i spun unuia care venea din faţă, mergea alături de o doamnă, să mă ciupescă, să mă trezesc dacă cumva dorm. Nu i-am zis, cum naiba să-i fi zis?! Însă omul a lăsat-o pe aia să meargă înainte şi s-a oprit. S-a întors cîţiva paşi spre noi, s-a apropiat de mine şi m-a pişcat de obraz. Chiar tareee! Dar nu i-am zis eu! Pe bune! A zîmbit, ne-a zîmbit, ce mai, clar că era adevărat! N-am avut curaj să-i spun nici de de mirarea mea că e împreună cu cheliosul ăla burtos, bine, poate că asta nu fie ceva esenţial, ce-o fi găsit la el?, chiar dacă am mai pus întrebarea în cîte-un cerc de apropiaţi. Discret, desigur. Dar mai mereu. De un timp, de cînd omul a ajuns într-o funcţie importantă n-am mai zis nimic. Nu mai avea nici rost. Ăla e bine poziţionat, iar eu cu nimic mai mult decît un terchea-berchea. Bine, cîndva, demult, am vrut să-i iau locul de unde plecase ca să crească în ierarhie. Nu l-am luat, dădeam peste un şef bou, iar liniştea mea, care se ducea dracului, făcea mai mult decît cele zece milioane în plus, aşa că am rămas încă nişte ani aceeaşi insectă minusculă. Abia acum am făcut şi eu un pas înainte, el între timp douăzeci, deci nici o şansă ca ea să-l lase pe dom’ director pentru mine. Ne-am întîlnit, plimbat şi vorbit mult. Am ajuns şi pe la mine, eram singur. Acasă n-am avut curaj decît să o ţin de mînă, să mă uit în ochii ei, să-i spun verzi şi uscate, îmi mergea gura, eram intimidat de simpla-i prezenţă şi să o pup decent de cîteva ori.

N-am vorbit despre ce am putea face sau despre viitor, ce viitor?!

Am plecat împreună deşi nu se făcea să fie văzută cu mine. Probabil el era în vreo delegaţie, poate chiar prin străinătate, îl mai cheamă pe-afară să ţină conferinţe, altfel cum ar fi reuşit ea să fugă? Era ceva extraordinar, era bucuria vieţii! Pur şi simplu ceva magic. Ce mai, chiar zburam! La un moment dat a trebuit să ne despărţim. Am urcat-o într-un taxi şi m-am întors la realitatea mea. Cînd a venit A. de la serviciu, vorbeam cu ea la telefon, ajunsese cu bine acasă, trebuia să ştiu, era o super prezenţă şi de la distanţă. O auzeam şi pe A. discuta la rîndul ei la telefon, cred că era ceva de serviciu sau vorbea cu părinţii. Ba nu, îl felicita pe taică-su de ziua lui. A trebuit să-mi cer scuze şi să mă opresc, nu mai puteam să fiu pe de-a-ntregul, să fiu doar cu ea, fiind şi actuala ex-consoartă pe lîngă mine. Pur şi simplu nu mă puteam detaşa, nu puteam participa total la dialogul din telefon. Mă înţelegeţi. Închid şi vine imediat un apel. Nu ştiam numărul, de regulă nu prea le iau pe cele anonime, însă, pe fondul ăsta aiuritor, am răspuns. Întreabă de mine şi se prezintă. Era cheliosul. Vorbim civilizat, deja mă întreabam dacă i-a spus ceva, oare totul?, dacă a surprins-o, şi ea, deh, femeie!, a recunoscut. N-aveam cum să mă supăr, eu chiar o iubeam. Am ieşit afară, mergeam pe lîngă bloc cu telefonul la ureche. Construcţii vechi, un cartier nasol, din cele doar pentru dormit, cum se făceau pe vremea lui Ceaşcă. Cred că eram pe undeva prin Scorniceşti, pe lîngă stadionul ăla mare care are sub el locuinţe şi cîteva ateliere de confecţii. Undeva era un indicator. „Spre Croitoria Star”, în paranteză mai scria şi „fosta croitorie a Elenei Ceauşescu!” Şi un desen, care nu o avantaja deloc. Adevărul e că şi ea era cam urîtă. Încă vorbeam la telefon. În faţă a răsarit un balcon închis în care vreo şapte, opt garoi se uitau spre mine. Am ajuns destul de aproape, ăia beleau ochii urmărindu-mă, deveniseră periculoşi şi m-am întors. O iau înapoi. În altul la etajul doi, erau nişte curviştine care se hlizeau.

Să fi fost vis? Nu m-am gîndit recent la ea, n-am văzut-o, n-am vorbit cu ea, ne intersectăm rar, etaje, clădiri şi compartimente diferite. Iar eu mă întîlnesc de trei săptămîni, aproape zilnic cu o tipă nasoală şi fără sîni dar care-mi place, se întîmplă tot ce trebuie, deci n-am nici un motiv, chiar nu văd nici o legătură.

O să mă duc la bazinul de la medicină să înot puţin şi o s-o iau cu mine. Măcar atît.

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt Ce mult te-am iubit!, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:

- De Sîn' Andrei
- Copaci. Amintiri (III)
- SMS naţionale. Nelimitat
- Muzică, dragoste, genealogie
- De-o ciorbă
- Ciorile lu' Nea Nicu