Am şi comentat-o pentru Radio Actualităţi, Aleph News şi TVR, apreciind faptul că unele instrumente media nu au ales calea facilă a ştirilor după comentariile din presa americană, fiecare după înclinaţii şi public, ci au ales chiar să urmărească şi să investească în analiza dezbaterii de către proprii observatori. Şi nu a fost inutil. Faţă de comentariile de la instituţii de presă internaţionale prestigioase, lucrurile au fost cu totul mai nuanţate, mai puţin haotice sau nepotrivite decât au părut unui public american mai pudibond şi neobişnuit cu încleştări pasionale precum cele din România şi alegerile din statele latine şi cu sânge clocotitor. Iar dacă treci de prima impresie, sunt multe lucruri de învăţat, care merită. Şi pentru zona de PR, şi pentru comunicarea politică, şi pentru strategii de campanie de peste tot în lume.

Contextul şi utilitatea dezbaterilor prezidenţiale în SUA

Dezbaterile nu sunt despre candidaţi, despre proiecte concurente sau despre substanţă. Elementele concrete se regăsesc în programe, sunt gândite cu atenţie, conţin şi opţiunile candidaţilor, dar moderate şi modelate de către staffuri şi susţinători, interese şi, mai ales, de obiectivul atragerii voturilor. Este un show, un spectacol în care scopul e atragerea voturilor. Stabilizarea voturilor propriilor votanţi, atragerea voturilor independenţilor şi nehotărâţilor, nicidecum o dezbatere academică sau tehnică.

În plus, contextul joacă un rol important. Şi se referă la obiectivele fiecăruia. Potrivit sondajelor de opinie – care marchează strict sprijinul popular, nicidecum câştigarea completă a preşedinţiei, unde intervine ponderarea şi electorii fiecărui stat – Joe Biden are 6-8-9% peste preşedintele Trump în sondaje. Da, acestea nu sunt bătute în cuie, şi am văzut la alegerile precedente ce poate face şi o parte tăcută a electoratului, şi cel nesondat vreodată dar descoperit, ţintit şi adus la urne prin Cambridge Analytica de către Donald Trump şi Stephen Bannon.

Nu mai suntem, desigur, în aceleaşi condiţii. Ulciorul merge o singură dată la apă şi atât componenta noilor votanţi sau a celor invizibili cât şi cea a războiului informaţional au fost asumate şi preluate şi de democraţi, deci avantajul comparativ nu mai există. În plus, şi raportul de forţă în statele relevante pentru dispute arată că Donald Trump e în poziţia a doua şi riscă să piardă preşedinţia. Această situaţia face ca strategiile celor doi competitori să fie diferite în cele două cazuri.

Ambii luptă şi se prezintă în modul în care o fac pentru proprii alegători, pentru aşteptările votanţilor. Utilizează un număr de etichete şi teme pregătite de acasă pentru a da eficienţă campaniei şi pentru a atinge propriile ţinte. Utilitatea majoră a dezbaterilor este şi declanşarea pornirilor emoţionale care să determine votul unei părţi cât mai mari a electoratului american – ştiut fiind că aceste dezbateri determină un asemenea comportament şi că votantul american poate să îşi trimită buletinul cu alegerea deja prin poştă, iar cetăţeni americani cu drept de vot au votat deja înainte de prima dezbatere.

De aceea, câteodată imaginile şi alura celor doi competitori pot părea ca provenind din lumi diferite. Ţinta prestaţiei e publicul propriu, căruia trebuie să-i livreze o imagine potrivită aşteptărilor lui şi să determine momentul emoţional ce declanşează şi acţiunea de a vota a doua zi. Astfel, în ciuda aparenţelor pentru publicul larg şi mai ales neimplicat, din exteriorul Americii, putem avea de a face cu un război cu învingători multipli. Fiecare îşi poate savura propria victorie.


FOTO AFP

Puncte tari şi puncte slabe ale competitorilor. Trump versus Biden

De aceea tacticile celor doi candidaţi au fost diferite. Pentru Biden, totul era să nu piardă puncte, să nu se ia la scărmăneală cu Donald Trump, să nu intre în clinciuri directe şi, mai ales, să respecte scriptul, scenariul de acasă. Spre deosebire de el, Donald Trump trebuia să improvizeze, să rupă ritmul, să-l provoace pe adversarul său, să-l dea peste cap. Şi să obţină, eventual, lovituri dure care să coste şi să-i aducă electorat. Avea nevoie de un miracol Trump” echivalentă electoral cu o lovitură de knockout.

Evident că tacticile vizau şi abilităţile şi personalităţile concurenţilor. Donald Trump este un mare povestitor. Este foarte ilustrativ, foarte bun în a purta ascultătorul în cadre cât se poate de vizuale ce dau credibilitate chiar şi celei mai mari minciuni şi enormităţi. De care nu se teme, pentru că ştie că nu mai contează, e în arsenalul său. Şi povesteşte atât de frumos, spunând cum s-a întâlnit, că a vorbit în Biroul Oval sau i-a strâns mâna şi tocmai îi zicea consilierului său care stătea pe scaun în Florida şi multe altele încât publicul său e absorbit şi convins de povestea frumoasă în mai mare măsură decât de realitatea şi veridicitatea susţierilor lui Trump. Iar pentru preşedintele american nu contează adevărurile sau minciunile vehiculate, mâine poate spune o poveste la fel de credibilă, chiar dacă nuanţată, în care să înlocuiască elementele inventate dacă a fost prins asupra faptului.

Trump improvizează, are ritm şi replică în contrapunct la fiecare susţinere a lui Biden. Îl comentează constant şi asta e enervant, iar în multe cazuri e destabilizator. Apoi are o uşurinţă să schimbe agenda. Să sară la altă temă, sau să blocheze cursul firesc şi firul ideilor adversarului, care nu sunt duse până la capăt. A reuşit de două-trei ori. În plus nu are nici o jenă să iasă la bătaie. Slăbiciunea sa vine din lipsa de elemente concrete în programele sale. Dar nici nu se sinchiseşte prea tare. Contează impresia alegătorilor săi, adulaţia, nu conţinutul de idei. Aceste elemente s-au văzut în lipsa programului de sănătate, în reacţia nepotrivită şi oricum necâştigătoare la tema plăţii taxelor – deşi stafful său ştia că e subiect public şi că trebuie să-i facă un chit de răspunsuri.

De partea cealaltă, Biden are experienţa confruntărilor electorale, dar nu are o atât de bună prezenţă de spirit şi viteză de reacţie. Deşi a performat mult peste aşteptările publicului general, Joe Biden a câştigat doar respectând scenariul. A avut trei posturi – vorbind cu moderatorul, vorbind cu publicul – de 6-7 ori, neîntrerupt, şi-a spus tot discursul, obţinând o audienţă enormă pentru propriile sale sloganuri şi mesaje – şi a treia, fără să se uite la Trump, arătându-l cu degetul şi făcându-l vinovat. Nu l-a privit pe Trump după instalarea la pupitru. În plus, s-a văzut clar cum trăgea cu ochiul la punctaje chiar în timpul prezentărilor. Bine pregătit, dar mai puţin spontan, Biden a părut mai slab la programul economic – creşterea taxelor de la 21 la 28% şi calchierea programului European al economiei verzi – şi prea nervos la atacurile lui Trump la adresa fiului său, deşi şi acestea erau de aşteptat şi, deci, simplu de pregătit şi contracarat.

Momentele de confruntare totală şi schimb dur de replici au ocupat circa o treime din timp. Aici moderatorul a fost slab sau a lăsat să curgă această dispută cu intenţie. Mesajele nu au existat, nu s-au mai văzut, şi a fost un timp pierdut pentru public. Dar ce s-a câştigat este faptul că Trump a fost agresorul, care venea peste Biden, şi nu putea fi ţinut în frâu, iar Biden cel care a reuşit să ţină piept, dădea replici şi nu s-a lăsat încălecat de preşedinte - altfel mult mai bun polemist. Aici l-a surprins pe Trump prin calitatea prestaţiei şi i-a uimit pe cei din stafful lui Trump, dacă-şi imaginau că era pradă uşoară. Aşa a arătat şi publicului propriu combativitate şi vână de preşedinte, care nu refuză lupta, oricât de murdară ar fi. Totuşi, aici s-a enervat şi a avut replica în care l-a făcut pe Trump clovn, apoi a realizat şi i-a spus rapid „persoana asta”. Pentru publicul democrat, acest moment a fost unul de pierdere de puncte.

Regula dezbaterilor spune că nu te confrunţi niciodată cu moderatorul, jurnalistul, arbitrul din mijlocul ringului. Îl enervezi şi poate avea ulterior reacţii pentru că-ţi poartă pică, arată că mergi la nivelul inferior ca ţintă decât cel pe care o vizezi, de preşedinte al SUA – confruntându-te cu competitorul direct, şi aduce puncte directe lui Biden. Totuşi, episodul de 40 de secunde al disputei cu moderatorul de la Fox  News l-a arătat pe Trump egal cu sine, nu se lasă călcat în picioare de nimeni. Episodul îi permite preşedintelui în funcţie să se victimizeze şi să reafirme sloganul său că luptă împotriva întregii prese şi, deci, îi aduce, în mod paradoxal, voturi de la propriul public. Ceea ce şi vizează, de altfel. De aceea confruntarea a fost una cu multe lecţii de învăţat şi un război cu doi învingători. Cât de multa câştigat fiecare, ne vor arăta sondajele calitative şi de calibrare ulterioare.

Confruntare fără mănuşi. Lovituri sub centură şi aplicarea temelor pregătite acasă

Donald Trump a improvizat mult. Şi a repurtat propriile victorii. Joe Biden a fost mai articulat, mai legat de punctele de pe foi, şi a vizat să creeze imaginea aşteptată de propriul public. Am trecut în revistă punctele relevante ale celor doi, dar mai ales momentele în care au performat în raport cu pregătirea făcută acasă, înaintea confruntării, cea care e cea mai importantă pentru că e deja măsurată sociologic calitativ şi pentru că dă eficienţa mesajelor utilizate în procesul electoral.

Temele de atac şi aşteptările de la Donald Trump au fost: asocierea lui Joe Biden cu socialiştii, extrema stângă, cu Bernie Sanders, costuri exaggerate ale programelor sociale, economice şi ecologice propuse; asocierea cu mişcarea Black Lives Matter, cu Global Green Deal, acuzaţia că Biden vrea să închidă ţara, vrea să cheltuiască 100 triliarde(planul ecologic), dărâmă clădirile, alungă investitorii din America; apoi el, candidatul Trump, a făcut mitinguri mari afară şi fără distanţare pentru că are public, la Biden vin doar 3 oameni; între acuzaţii am regăsit referirea la Armata lăsată în dezastru de la echipa Obama – prin care Trump a făcut legătura contracandidatului său cu responsabilitatea pentru guvernarea dinaintea sa, încercând să apară astfel el ca un challenger, nu ca un campion en titre, preşedinte ales, responsabil de întreaga America- ca şi cum el ar fi în opoziţie, iar Trump la putere (totul alături de victimizarea în relaţia cu presa ajută la conturarea imaginii că Trump e cel care vine din spate, nu cel responsabil, care gestionează lucrurile astăzi).

Se adaugă atacurile scurte şi repetate la băiatul lui Biden, cu referiri la afacerea Burisma, sume mari încasate ca membru al Consiliului de administraţie al firmei energetice din Ucraina, sau sume făcute în China, alături de „cele 3,5 milioane de dolari primite de la primarul Moscovei” (în mod paradoxal, Biden, apărându-şi fiul şi spunând că nu e adevărat, nu a mai făcut deosebirea între el, cel care candidează, şi fiul său - reacţionând public şi arătând că atacul nu-i era direct adresat - ci s-a asociat şi substituit propriului fiu). Se adaugă celebra tiradă premeditată „am făcut în 47 de luni mai mult decât ai făcut tu în 47 de ani!”.

Joe Biden a fost mai elaborat, dar poate prea serios şi sigur a părut mai puţin simpatic şi mai puţin percutant în formulări. Dar a avut teme concrete de atac: plata impozitelor, 200.000 de morţi şi peste 7 milioane de îmbolnăviri de Covid-19 în SUA, a subliniat gafa din februarie a Preşedintelui – „ai zis că virusul trece cu venirea căldurii”, susţinerea pentru white supremacists şi extrema dreaptă, a pronunţat şi l-a asociat pe Trump cu Ku Klux Klan; apoi a susţinut că Curtea Supremă trebuie cucerită pentru a distruge Obamacare, fapt care distruge viaţa şi planul de sănătatea a peste 100 milioane de americani care au deja boli (e utilizată extensiv psihologia numerelor mari).

Apoi a insistat de două ori că, în faţa pandemiei, Trump a panicat, s-a ascuns în buncăr şi pe terenurile de golf; Aveţi încredere în Trump şi nu în oamenii de ştiinţă” (mesaj rostit direct la cameră, către alegători), „veniţi şi votaţi, cât mai mulţi, anticipat”, „votaţi, votaţi, votaţi”. „Nu are ce vă face. Îi e frică de vot”. „Îi e frică de adevăr. Nu mă lasă să vorbesc pentru că ştie că eu am adevărul”. Apoi calificativele – clovn, prost, nebun, complet iresponsabil, a fost urmată de afirmaţia că, în timp de criză, miliardarii şi milionarii s-au îmbogăţit, în schimb au rămas fără locuri de muncă oamenii indispensabili, aflaţi în prima linie a luptei cu virusul – o referire la un alt lucru cel mai urât al crizei şi războiului, cea a îmbogăţiţilor din necazul şi suferinţele semenilor. În fine, Biden a subliniat că Trump are mai puţine locuri de muncă decât a avut la intrarea în mandat.

Ca de obicei, Donald Trump a fost foarte bun în redesenarea instantanee a cadrului temelor abordate şi în reamplasarea reflectoarelor pentru a avea lumina căzând altfel, unde voia el, subliniind o realitatea alternativă pe care dorea el să o aducă în prim plan. Trump escamota întrebările, rupea ritmul, enerva, schimba subiectul, dicta agenda dincolo de moderator, reconfigura adevărurile şi le relativiza. Discuţia despre rasism, de exemplu, a devenit discuţia despre lege şi ordine, siguranţa cetăţeanului şi atacul „tu nici nu poţi să pronunţi lege şi ordine”. Apoi mesaje cu tuşe groase ale lui Trump, la care Joe Biden intervenea încercând să le nuanţeze, îl făcea să piardă timp şi puncte pe fostul vicepreşedinte. Este mult mai greu de receptat şi urmărit această formulă de comunicare nuanţată decât cuvintele tari şi grele ale lui Trump, mult mai percutante pentru propriul public.


FOTO 123RF

Importanţa alegerilor americane pentru România

Alegerile americane sunt extrem de importante pentru România. În primul rând pentru că SUA e principalul investitor în apărarea şi securitatea noastră şi a flancului estic al NATO. Apoi pentru că America are pe teren în România militari la Mihail Kogăniceanu, la Deveselu şi în comandamentele NATO de pe întreg teritoriul ţării. Apoi pentru că SUA organizează marile exerciţii cu prezenţă rotaţională, inclusiv forţele maritime rotaţionale în Marea Neagră şi organizarea apărării aeriene a teritoriului.

Apoi pentru că au început să vină marile corporaţii şi marile investiţii americane. Exxon-ul e în Marea Neagră, în off shore, la exploatarea de gaze naturale – în timp ce am alungat Chevronul de la exploatarea gazelor de şist. Dar avem un memorandum semnat cu marile proiecte energetice nuclearereactorul 3 şi 4 Cernavodă, refacerea reactorului 1 şi prelungirea duratei de viaţă, depozitul de deşeuri slab şi mediu radioactive, cercetarea în generaţia a patra de reactoare, centrul de excelenţă, de pregătire şi cercetare de la Piteşti, validat de Agenţia Internaţională de Energie Atomică.

Urmează şi alte categorii de investiţii, cele mai relevante în zona producţiei militare. Patriot a venit în România, iar întreţinerea, pregătirea, subsansamble şi transfer de tehnologie înseamnă o componentă importantă anunţată ca posibilă şi utilă României. Iar investiţiile americane sunt cel puţin la fel de importante pentru securitatea României ca apărarea şi componenta militară odată ce apar elemente ce trebuie apărate de trupele americane aici, pe teren, în ţara noastră.

Fireşte, putem să mergem mai departe cu componentele Parteneriatului Strategic şi cooperarea în domeniul învăţământului şi al cercetării, al turismului şi pieţei de capital, producţia de bunuri şi transferurile tehnologice, industria IT şi software. Şi multe altele. Cu relevanţă directă şi complementaritate recunoscută cu componenta europeană a devenirii economiei şi pieţei româneşti.

Lumea în faţa alegerilor americane. Incertitudine critică

Fireşte că postura de partener strategic cu Statele Unite face ca România să nu privească disputa americană cu parti-pris-uri altele decât cele personale, individuale. Pentru noi, România e partener al SUA şi nu al lui Joe Biden sau Donald Trump. Relaţia este profundă, vizează înţelegeri, instituţii şi interese perene, care trec dincolo de administraţii şi preşedinţi. De aceea, pronunţarea corectă e că vom fi parteneri strategici şi vom discuta la fel de apropiat cu preşedintele SUA şi administraţia oricare ar fi ea.

Apoi, influenţa unui preşedinte american e de doar 6% (estimări de acum 10 ani) în politicile globale, deşi e cea mai influentă persoană din lume. Persoana preşedintelui funcţionează cu date şi informaţii culese de instituţiile americane, cu evaluări făcute de acestea, cu consilieri pregătiţi şi profesionişti, cu un guvern american puternic, cu un Congres cel puţin la fel de important şi puternic, cu o justiţie solidă. Acest construct dă forţa administraţiei americane, democraţia fiind garanţia continuităţii, a raţionalităţii şi a permanenţei relaţiilor.

Nu înseamnă că nu vor fi diferenţe şi că personalitatea, dar mai ales maniera de a fi a persoanei preşedintelui, nu imprimă o altă ţinută şi opţiune administraţiei. Chiar dacă evaluările sunt la fel şi marile teme rămân aceleaşi, maniera de lucru şi de abordare a mandatului e diferită. Donald Trump e mai stihial, acţionează mai în forţă şi agresiv, cu şansa de a presa şi de a antrena schimbări şi mişcări mai bruşte pe direcţia dorită, pe când Joe Biden e mai diplomat, mai acceptabil europenilor, de exemplu, mai „de-al locului”, fiindu-i mai lesne să îndrepte lucrurile prin manieră, acceptabilitate, capacitate de convingere şi abordare consensuală cu cea a europenilor, în cea mai mare măsură. Nu neapărat fără forţa înmănuşată în catifea, pentru a face mai acceptabilă voinţa şi puterea americană.

Altfel, marile teme rămân aceleaşi indifferent de Preşedinte. Drept dovadă şi argument, relaţionarea cu Rusia lui Putin şi cu China lui Xi Jinping. Donald Trump a fost foarte culant cu Vladimir Putin încât s-a prezumat alt tip de relaţii subterane, în schimb America lui Trump a adoptat cele mai dure sancţiuni împotriva Rusiei. A fost cel mai contondent cu China şi a declanşat un război comercial global, dar are cele mai frumoase cuvinte spuse despre preşedintele chinez şi o admiraţie sinceră faţă de ambii lideri autocraţi şi nivelul de putere conferit de sistemul lor de administrare, pe care-l pizmuieşte, la nivel personal.

Aşa cum Joe Biden este parte a resetului cu Rusia, dar reprezentând o administraţie americană democrată devenită cea mai anti-Rusia şi anti-Putin, după ingerinţa Moscovei în alegerile din 2016, în timp ce, aparent, ar fi mai apropiat de China. Dar Biden este parte a administraţiei Obama care a orchestrat pivotarea spre Pacific şi primele formulele a acordurilor de liber schimb menite să îndiguiască China. Instrumentele şi comportamentul celor doi candidaţi sunt diferite, maniera e diferită, dar nu baza de informaţii şi date respectiv obiectivele şi acţiunile statului american, care rămân, în cea mai mare măsură, în continuitate şi la o eventuală schimbare de preşedinte.


FOTO EPA-EFE

Refacerea unităţii Americii. Polul de aglutinare

Punctul cel mai important pentru lume rămâne refacerea unităţii Americii după alegeri. Preşedintele Donald Trump este profund diviziv şi polarizant, de unde şi numărul redus de indecişi şi independenţi în actualele alegeri. Spunea cineva că Trump trăieşte din conflict şi că pe Trump fie îl adulezi cu toate cele ale sale, fie îl urăşti fără limite. Dar chiar şi aşa, societatea americană trebuie să se recompună după alegeri.

Aici a fost una dintre ratările lui Joe Biden în dezbaterea de ieri noapte. Pe de o parte, l-a prezentat pe Trump ca autor al sciziunii şi faliei dintre cele două Americi, pe de altă parte, într-un alt segment – lege şi ordine versus rasism – a marcat faptul că el va fi figura conciliantă aduce poliţişti de rând, specialişti ai procedurilor şi organizaţii civice ale populaţiei de culoare pentru a negocia şi găsi variantele cele mai bune pentru a respecta demnitatea oricui dar şi a stopa şi judeca infracţiunile. Dar fostul vicepreşedinte a ratat să pună faţă în faţă cele două posture, prin contrapunere: preşedintele care divide şi impune conflictul în societate versus preşedintele care uneşte, reconstruieşte societatea şi aduce armonia(oricât de relativă ar fi aceasta). A fost o oportunitate ratată.

Pe de altă parte, mai trebuie să spunem un adevăr: Donald Turmp de astăzi nu mai este cel de acum 4 ani. Perioada petrecută la Casa Albă şi experienţele ca preşedinte contează mult. Faţă de susţinerile sale din perioada electorală anterioară, au intervenit multe schimbări şi nuanţe. De exemplu, dacă acum 4 ani NATO părea o instituţie inutilă şi costisitoare pentru America care asuma fără motiv apărarea Europei, astăzi NATO este pentru Trump cea mai de succes organizaţie internaţională, iar relaţia transatlantică bună e o premiză pentru confruntarea Chinei. Cu sau fără respectarea deplină a investiţiilor în propria apărare a statelor europene – deşi discursul preşedintelui SUA din faţa Adunării Generale ONU notează că aceste cheltuieli sunt mai bune şi corectitudinea relaţiei s-a îmbunătăţit între cele două maluri ale Atlanticului.

În concluzie, am avut o dezbatere foarte importantă, relevantă, poate mai puţin cavalerească, de domnişoare de pension, dar cu foarte multe învăţăminte reale despre America de azi. Şi ne arată tuturor tendinţele şi nevoile americanului de rând. Aşa cum ne arată fără nici o rezervă forţa şi importanţa dezbaterilor prezidenţiale americane pentru democraţia şi corectitudinea alegerilor, cu cetăţeni conştienţi şi în deplină cunoştinţă de cauză a tuturor problematicilor şi politicilor statului american, liderului lumii libere.