Nimeni nu are arme la Paris şi ne amintim de cei 130 de oameni ucişi şi de numărul mare de răniţi...au fost ucişi în mod brutal de un grup mic de terorişti care, fără grabă, i-au luat pe rând, unul după altul. Bum, vino aici, bum, vino aici, bum... Dar dacă cineva care lucra acolo sau un client ar fi avut o armă sau dacă unul dintre voi s-ar fi aflat în public şi şi-ar fi îndreptat arma către ei, teroriştii ar fi fugit sau s-ar fi tras asupra lor, iar povestea ar fi fost cu totul alta.“

A revenit în acest an, în contextul valului de crime în masă care au loc în liceele din SUA, afirmând că totul s-ar rezolva dacă profesorii ar avea dreptul să poarte arme cu care ar pune foarte capăt acestui gen de situaţii.

Trump: „If you had a teacher who was adept at firearms, they could very well end the attack very quickly, and the good thing about a suggestion like that -- and we're going to be looking at it very strongly...but the good thing is you'll have a lot of [armed] people with that.“

Au urmat sute şi sute de ore de dezbateri, mii de articole de presă, toate dovedindu-se absolut inutile deoarece, aşa cum vedeţi, situaţia a rămas absolut la fel, singura cifră în evoluţie crescătoare fiind cea a victimelor, dublată de o statistică inedită, cea a diversificării cu totul neaşteptate a formelor în care explodează această violenţă extremă. Cauzele sale par a fi în continuare misterioase, iar explicaţiile autorităţilor sunt valabile până la un punct, apoi intrându-se în clişeul clasic care prezintă asasinul ca fiind, în majoritatea cazurilor, „o persoană liniştită, fără probleme, politicos, ajutându-şi vecinii în vârstă, poate uşor mai taciturn şi nu foarte sociabil, elev sau cetăţean fără istorii deosebite...“. Moment în care s-a spus că aceasta era o formă a comunităţilor de a-şi apăra propria imagine (de care depinde preţul proprietăţilor, spre exemplu), dar şi explicaţie pentru lipsa totală de atenţie acordată problemelor vecinilor, pe principiul sacrosant al libertăţii totale a fiecăruia de a face absolut ce vrea în spaţiul casei sale.

Mai nouă, au apărut cercetări sociologice mult mai aprofundate decât până acum, poate motivate de explozia de violenţă socială fără precedent, şi care pun în legătură acest fenomen cu aprofundarea punctelor de ruptură existente la nivelul societăţilor americane şi europene şi care au amplificat peste punctul de explozie neîncrederea indivizilor în formulele clasice de care dispune statul pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Un stat care ar fi devenit din ce în ce mai inert, blocat fiind în capcana propriilor sale reglementări în sensul drepturilor omului , ceea ce a sfârşit prin a genera tot felul de instituţii care pun presiune asupra serviciilor de protecţie ale statului şi terorizează poliţiştii şi nu pe infractori. De aici tentaţia ca, într-un moment de criză personală sau de conflict cu mediul social, o persoană să poată scoate armele deţinute în mod absolut legal şi înceapă să-şi facă singură dreptate. Sigur că nu trebuie să uităm formulele uşor mai elaborate ale demenţei ucigaşe, cel de grup teoretizate în manifestele demenţilor intoxicaţi de ideologia extremei drepte şi a „supremaţiei albilor“ sau cea a teroriştilor jihadişti sau acţionând în numele fundamentalismului creştin.

Dar, pe fond, vorbim despre acest fenomen extrem de grav al eşuării statului democratic (în sensul clasic pe care unii mai încearcă să-l predea la şcolile de ştiinţele guvernării) şi care generează un spaţiu, acest spaţiu care din păcate devine evident în emisfera occidentală care favorizează apariţia unui autoritarism brutal care încalcă limitele tuturor jocurilor cu care fusesem obişnuiţi. Cu atât mai surprinzător cu cât fusesem obişnuiţi cu un anume tip de automatism în funcţionarea statului, declarat model de civilizaţie în comparaţie cu teribila violenţă de clan sau de trib din ţările lumii a treia, cu instincte primare de nestăpânit, needucate şi deci demne să-şi ducă zilele în mizeria creată de o administraţie coruptă şi cel mai adesea numărându-şi supravieţuirea în ritmul unor lovituri de stat. Şi se spunea în cursurile docte predate în şcolile de administraţie din occident că tocmai aici se află marele secret: societăţile noastre, chiar dacă bănuite de un episod oarecare de violenţă, acesta nu poate zgudui bazele perene. În statele eşuate, asta e realitatea zilnică.

Numai că acest tip de raţionament, perfect valabil până acum, se baza pe o realitate absolut palpabilă, adică o construcţie impecabilă a democraţiei statale efective şi eficiente, cea care, înainte de toate, garanta cetăţenilor securitate individuală şi socială. Dar tipul acela pare să se erodeze şi începe să dispară în umbra nenumăratelor acte de violenţă individuală vizând comunităţi sau forţele de ordine. Acte personale de autoritarism extrem personal ca formulă de protest, de negare sau de delegitimare a autorităţii statului.

Dar apare acum şi continuarea logică a acestui fenomen căruia nimeni nu a vreut să-i dea atenţia cuvenită. E vorba de un fenomen deja teoretizat ca „legalism autocratic“: în condiţiile unei divizări sociale din ce în ce mai puternice, dublată de o polarizare rar întâlnită a pasiunilor politice, chiar aproape de limita conflictului civil, este posibilă ridicarea unor personalităţi caqre să propună preluarea totală a puterii, desfiinţând progresiv sau brusc garanţiile democratice. Arme pentru toată lumea cu îndemn la folosire „în caz că“ sau, mai amplu şi mai decisiv, suspendând Parlamentul cum o face Boris Johnson.

N-ar face-o niciodată dacă nu ar şti că acest „legalism autocratic“ nu ar răspunde, fie şi parţial, unei dorinţe profunde a opiniei publice care, din ce în ce mai mult, este tentată să acorde (sau să re-acorde) credit unei persoane care „ştie să ia hăţurile în mâini“ şi care, chiar folosind măsuri extreme, să poată pune capăt unei situaţii scăpate de sub control.

Acesta va fi viitorul? De ce nu, spun adepţii politicii de forţă, argumentând că tocmai lipsa de curaj a decidenţilor politici a generat situaţii în care violenţa este văzută ca ultim recurs. Dar asta va însemna, pe de altă parte, că este inevitabil să apară legislaţii noi care să protrejeze forţele de ordine în cazul în care vor fi necesare forme de reacţie cu mult mai dure ca până acum,. Şi cercul vicios poate continua pe mai departe. Până unde? Nu se ştie. Aşa cum nu se ştie dacă istoria îi va da dreptate lui Trump şi vom ajunge cu toţii să purtăm armele necesare pentru auto-apărare, sau dacă se va ajunge ca exemplul lui Boris Johnson să fie împrumutat de liderii politici din alte state ale iliberalismului triumfător. Dar s-ar putea să vedem foarte repede.