Cum poate oare să fie interpretată această extindere fără precedent într-o democraţie a atributului constituţional al graţierii asupra propriei persoane? Este oare o încălcare a regulilor, o depăşire a limitei morale a exerciţiului puterii sau, dimpotrivă, este un semn precursor al unei lumi care va să vie, populată de asemenea lideri care-şi arogă puteri absolute care-i aşează deasupra muritorilor şi le conferă un statut de zeu în viaţă?

Printre contemporanii noştri, în această lume a libertăţii şi democraţiei, nu am mai întâlnit o asemenea situaţie. Nu vă gândiţi la infailibilitatea Papei, ea se referă exclusiv la instituţia Bisericii şi la problemele de doctrină. Infailibilitatea nu îl scuteşte de posibilitatea de a greşi în orice alt domeniu al vieţii şi, tocmai de aceea, la finalul slujbei, după ce spune „Pace vouă!“ aude răspunsul „Şi sufletului tău“. Nu se poate ierta pe sine, nu se poate izbăvi pe sine de păcat.

Împăraţii Romei şi, mai apoi, monarhiile absolute şi dictatorii au spus că, fiind de drept divin, fiind zei în viaţă, fiind conducători de la care emanau toate regulile sociale, puteau să fie complet în afara oricăror legi şi nu puteau răspunde pentru faptele lor decât în faţa lui Dumnezeu. Având asupra oamenilor dreptul absolut de viaţă şi de moarte.

Democraţia a spus că propune exact opusul. Adică o lume în care, prin procesul de alegeri democratice, puterea este delegată unor personaje responsabile cărora, printre altele, la cel mai înalt nivel, li se dă şi dreptul de a graţia o pedeapsă. Tocmai pentru că s-a investit atâta speranţă şi încredere în persoana care ocupă scaunul cel mai de sus în piramida puterii, încât s-a considerat normal ca el să poată avea, în ultimă instanţă, fără a da explicaţii, dreptul de viaţă şi de moarte sau cel de comutare de pedepse.

Dar personajul respectiv, tocmai datorită acestei puteri excepţionale, se poate scoate pe sine însuşi din zona responsabilităţilor legale, conferindu-şi singur imunitate pentru orice tip de faptă comisă?

Problema asta are o relevanţă ce depăşeşte persoana Preşedintelui Trump, este semnificativă pentru că se leagă de apariţia unui nou tip de exerciţiu al puterii. Este doar la început dar, că timpul marii crize este doar amorsat, are îndestul loc să se dezvolte.

Vin acum în prim plan lideri care au înţeles că a venit din nou vremea în care electoratul va avea inconştientă nevoie de politici de forţă duse de „salvatori ai naţiunii“ carismatici, reducând progresiv spaţiul jocurilor democratice în favoarea unor restricţii care să permită impunerea sau revenirea la legislaţii „care să vindece naţiunea de tarele liberalismului“. Vedeţi deja că asta se petrece deja, migranţii fiind detonatorul scandalului şi prima ţintă vizibilă, uşor de explicat chiar în cazul SUA, ţară născută exclusiv din imigranţii care au ucis cu perseverenţă şi entuziasm populaţia autohtonă.

Urmează oare, consecinţă directă a toate acestea, să vedem cum vom avea din ce în ce mai mulţi lideri care visează la putere absolută, inclusiv la dreptul suprem de aut-graţiere în faţa oricăror urmăriri judiciare? Poate acesta să fie într-adevăr corolarul firesc şi necesar al poziţiei de lider absolut. Poate chiar se va auto-graţia în faţa unor duşmani care ar vrea să-l pună sub acuzare pentru fapte închipuite şi vini inexistente.

Poate. Numai că, pe fond, aici este o discuţie despre esenţa democraţiei şi, mai ales, despre limitele ei. iar auto-graţierea este una dintre acestea. Repet, din punct de vedere legal, art,II secţiunea 2 din Constituţia americană conferă Preşedintelui dreptul de a graţia pe toată lumea deci, prin extensie a interpretării juridice, şi pe sine. Dar nimeni n-a făcut-o vreodată, iar o asemenea încercare va trece, ce mia probabil, pe la Curtea Supremă şi, acolo, finalitatea este foarte greu de prevăzut. Dar, dincolo de asta, perspectiva unei decizii prin care să se dea dreptate lui Trump ar însemna şi instituirea unui precedent la care ar putea apela, la caz de nevoie, orice şef de stat din lumea liberă, atât de mult inspirată de modelul american.

Şi atunci ce ne facem? Ar fi imposibil să acuzi un preşedinte că, printr-o decizie similară, va încerca „să se scoată“, pe veci, pe sine şi apropiaţii săi, de sub spectrul unei eventuale urmăriri penale. Greu de crezut, totuşi, că se va putea vreodată ajunge aici. Dar, teoretic, Donald Trump a lansat pe piaţă ipoteza dreptului de Graţiere Absolută şi nu mă îndoiesc că există lideri politici, pe unii îi ştiţi şi dvs. foarte bine, care să ofteze cu jind după o asemenea prerogativă.

Să mai aşteptăm puţin, zic unele surse, că s-ar putea să vedem dezvoltări spectaculoase pe această temă.

Culmea e că nimic nu poate fi exclus.