Totodată, propunerea unui dialog între UE şi Federaţia Rusă cu ţările membre ale Parteneriatului Estic în legătură cu consecinţele semnării Acordurilor de Asociere şi Liber Schimb, reprezintă un gest care relevă că diplomaţia rămâne, pentru moment, o opţiune în efortul de soluţionare a crizei. Întărirea dispozitivului militar NATO (SUA) din Ţările Baltice, Polonia şi România, precum şi întărirea prezenţei forţelor navale americane (distrugătorul USS Truxtun) în Marea Neagră, poate fi interpretată ca un semnal al comunităţii internaţionale occidentale că există o linie roşie pe care Federaţia Rusă este bine să nu o depăşească, întrucât lucrurile nu ar mai putea să fie suportate. Totodată, recenta hotărâre a Parlamentului Ucrainei de a permite forţelor militare NATO de a efectua exerciţii militare pe teritoriul ucrainean reprezintă un semnal extrem de preţios: se doreşte, de către NATO şi UE, existenţa pe mai departe a statului ucrainean şi nu se acceptă ideea unei destrămări a Ucrainei, după cum se vehiculează în unele scenarii prezentate de către mass-media internaţională sau rusească. În numeroase luări de poziţie anterioare crizei din post-Vilnius, lideri politici şi militari de la Moscova şi-au exprimat temerea legată de faptul că existenţa pe mai departe a unei Ucrainei unitare ca stat membru al UE şi, într-o anumită perspectivă, al NATO, se constituie într-o uriaşă provocare. O provocare cu implicaţii majore pentru securitatea naţională a Federaţiei Ruse şi planurile sale geopolitice şi imposibil de acceptat pentru geopoliticienii ruşi, care provăduiesc, mai mult sau mai puţin voalat, în diferite lucrări, destrămarea Ucrainei în cazul accederii acesteia în NATO.

Într-o serie de studii geopolitice ruseşti se apreciază că independenţa Ucrainei, în graniţele actuale, poate avea sens doar în calitate de „cordon sanitar”, deoarece elementele opuse ca orientare geopolitică nu permit acestei ţări să adere nici la blocul de Est (blocul Rusia-Eurasia), nici la cel de Vest (blocul Europei Centrale). Geopoliticienii ruşi consideră că Ucraina trebuie împărţită în câteva zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale.

Ucraina de Est (tot ce există la est de Nipru, de la Cernigov până la Marea de Azov) reprezintă un teritoriu populat compact, unde predomină etnosul velikorus şi o populaţie malorusă ortodoxă. Tot acest teritoriu este apropiat de Rusia şi este legat de ea din punct de vedere cultural, istoric, etnic şi religios. Această regiune, foarte bine valorificată şi dezvoltată din punct de vedere tehnic, se constituie într-o regiune geopolitică independentă, cu o autonomie largă, şi care ar trebui să se afle într-o uniune strânsă cu Federaţia Rusă. Din pespectiva intereselor geopolitice ale Federaţiei Ruse, a lăsa Crimeea „Ucrainei suverane” este un lucru imposibil de acceptat, fiindcă pierderea de către Rusia, în decursul istoriei, a controlului strategic asupra Peninsulei Crimeea a generat pierderea controlului strategic asupra bazinului Mării Negre, precum şi evoluţii geopolitice ale Turciei aflate în conflict cu interesele de securitate şi cele geopolitice ale Rusiei. Dintr-o astfel de perspectivă, dincolo de drepturile istorice invocate de către oficialităţile ruse şi dreptul la autodeterminare al comunităţii locale, interese strategice şi de securitate, într-un mare joc geopolitic, au impus ca „portavionul” Mării Negre să fie preluat sub control total de către ruşi.

Centrul Ucrainei, de la Cernigov până la Odessa, în care intră şi Kievul, reprezintă o altă regiune unde predomină etnosul şi limba ruşilor mici, iar confesiunea predominantă este ortodoxia. Această Rusie mică ortodoxă reprezintă o realitate geopolitică independentă înrudită cultural cu Ucraina de Est şi care intră, în opinia geopoliticienilor ruşi, în sistemul geopolitic eurasiatic.

Ucraina de Vest, în sensul restrâns al acestei noţiuni, se compune din trei regiuni - Volînia, Galiţia şi Transcarpatia care pot forma o „federaţie vest-ucraineană”, al cărei grad de integrare internă poate fi stabilit arbitrar, în dependenţă de evoluţia situaţiei internaţionale.

Geopolitica Occidentului şi centrul acesteia, respectiv „problema ucraineană”, obligă Federaţia Rusă să ia, neîntârziat, măsurile de rigoare, întrucât este vorba despre aplicarea de către atlantişti a unei lovituri strategice Rusiei. Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului pare să fie imposibilă şi nu se va putea crea un sistem geopolitic stabil, Kremlinul pare să fie obligat să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic considerat a fi logic şi firesc la Moscova: destrămarea Ucrainei în conformitate cu realităţile geopolitice enumerate mai sus. Realizarea acestui lucru va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă ceea ce va ajuta Rusia în efortul de a rămâne o mare putere navală în Marea Neagră.

În contextul extinderii UE şi al apropierii NATO de frontierele Federaţiei Ruse, liderii de la Kremlin sunt interesaţi de o reorganizare a spaţiului geopolitic de la frontierele sale, precum şi de a întreţine o serie de „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, care pot împiedica constituirea acelui „cordon sanitar” atât de temut de sovietici şi, mai apoi, de ruşi. Încă din 1992, oficialii americani responsabili de problemele securităţii naţionale manifestau interes în ceea ce priveşte necesitatea neadmiterii apariţiei pe continentele european şi asiatic a unei forţe strategice, capabile să se opună SUA, iar în acest sens se atrăgea atenţia că ţările „cordonului sanitar” (în special ţările baltice) sunt teritorii de cea mai mare importanţă strategică, iar atentatul asupra lor din partea ruşilor trebuie să atragă după sine rezistenţa armată din partea ţărilor NATO.

Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa şi Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără Război Rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depăşească America economic şi, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistenţă chiar şi acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intenţiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă puternic diminuată şi cu o incapacitate de a modela evenimentele sporite.

Henry Kissinger

Federalizare sau destrămare a Ucrainei? O întrebare la care răspunsul pare să fie extrem de dificil de oferit în aceste momente. La întâlnirea dintre secretarul de stat John Kerry şi ministrul de Externe Serghei Lavrov, de la Lon­dra, din 14 martie a.c., Kremlinul a pro­pus federalizarea Ucrainei şi transformarea ei într-un stat neutru politic şi militar, cu un anumit statut de limbă de stat pentru limba rusă, alături de cea ucraineană, precum şi adoptarea unei noi Constituţii prin care se va asigura o largă au­tonomie regiunilor. Trebuie menţionat faptul că o federalizare inspirată de Memorandumul Kozak, prin care se încerca federalizarea Republicii Moldova în 2003, va genera un model de federaţie asimetrică în care drepturile viitorilor subiecţi ai federaţiei vor tinde să depăşească drepturile centrului federal (Kiev) ceea ce ar putea fi considerat ca fiind o chestiune inacceptabilă pentru liderii pro-europeni şi anti-Kremlin de la Kiev, precum şi pentru cei din UE şi NATO (SUA).

În 2013, Federaţia Rusă a deţinut prin intermediul Gazprom o cotă de 30% din piaţa europeană a consumului de gaze naturale (europenii au importat 161,5 miliarde metri cubi) şi se speră că în 2014 vor fi exportate gaze ruseşti în cantitate de cel puţin 150 miliarde metri cubi, potrivit unui prospect de emisiune de obligaţiuni citat de către mass-media internaţională. Pierderea acestei cote sau micşorarea ei, în condiţiile în care exportul de gaze în China nu satisface interesele strategice şi comerciale ale Federaţiei Ruse, devine o problemă de luat în calcul în configurarea oricărei strategii ruseşti privind viitorul geopolitic al Ucrainei: federalizare sau destrămare? În aceste momente, solidaritatea euro-atlantică devine extrem de preţioasă în acest efort al comunităţii internaţionale de a nu repeta teribila vară - toamnă din Europa anului 1938, după care a urmat inevitabilul.