Să privim la rece lucrurile, dincolo de ecranele care revarsă imagini-clişeu ale răsturnărilor de regim: tiranul a fugit, reşedinţa opulentă e dezvăluită lumii indignate, mulţimea îşi plânge morţii şi cântă victoria, iar pe scenă se cocoaţă impostorii. Eliberarea lui Timoşenko n-a fost o revendicare a Maidanului. Revenirea în prim-plan a acestei oportuniste uzate nu de detenţie, ci de scandalurile de corupţie şi intrigile de culise riscă să compromită intransigenţa protestelor. Ucrainenii n-au uitat eşecul politic şi economic al guvernării portocalii. Nici bunele relaţii de altădată dintre Timoşenko şi Putin.

Scenariul în curs e cunoscut, de la căderea lui Ceauşescu la alungarea lui Ben Ali, Mubarak şi Kadhafi. După euforie, urmează duşul rece al realităţii. Care le e potrivnică acelor ucraineni ce aspiră legitim la democraţie şi la un viitor european.

Preţul libertăţii, dincolo de sânge 

Rusia are forţa necesară şi tot interesul să ţină Ucraina aproape. La 1 ianuarie 2015, Uniunea Eurasiatică e plănuită a înlocui actuala uniune vamală dintre principalele republici ex-sovietice. Iar Ucraina e un element indispensabil din proiectul de refacere a influenţei ruse.

Putin are două opţiuni. Fie intervine în forţă după modelul Georgia 2008, având posibilitatea de a lansa o triplă intervenţie spre Kiev (din Transnistria, Sevastopol şi de la graniţa de est a Ucrainei). I se va opune cineva, în afară de eroii Maidanului?

Fie intră în jocul alegerilor prezidenţiale anticipate, programate eronat o dată cu cele europarlamentare. Să ne amintim că, în 2010, Ianukovici a învins-o democratic pe Timoşenko. Sondajele dinaintea vărsării de sânge indicau cote apropiate de sprijin pentru putere şi opoziţie.

Să nu uităm că Ucraina, în forma actuală, este un stat neomogen, sporit artificial o dată cu Al Doilea Război Mondial, în dauna vecinilor săi: România, Polonia şi Cehoslovacia. Iar Crimeea rusofonă i-a fost oferită de Hruşciov, în 1954, cu ocazia celei de-a 300-a aniversări a „reunificării” ruso-ucrainene. Mai întinsă decât suprafaţa continentală a vreunei alte ţări a UE, Ucraina are vaste regiuni în sud şi est unde peste 80% din populaţie e rusă ori rusofonă. Liderii din zonă au ameninţat, deja cu posibila scindare. Pe lângă înrudirea istorică foarte strânsă, argumentul bazei navale ruse de la Sevastopol şi cei peste 8 milioane de ruşi ce trăiesc în Ucraina, e dependenţa economică masivă de marele vecin.

Ucraina e un stat în pragul falimentului, ţinut pe perfuzii de Rusia.

Numai în acest an, Kievul are de plătit 3.6 miliarde de dolari SUA datorie către FMI, la care se adaugă datoria companiei naţionale Naftogaz către gigantul rus Gazprom: 3.3 miliarde de dolari. Ucraina iese din iarnă numai datorită infuziei de 3 miliarde de dolari din partea Rusiei. Aceasta trebuia, conform acordului din decembrie, să mai vireze 2 miliarde săptămâna viitoare, tot sub forma cumpărării de obligaţiuni emise de statul ucrainean.

Ianukovici a optat pentru Rusia din considerente în primul rând pragmatice, nu ideologice. Putin a oferit 15 miliarde de dolari şi scăderea cu o treime a preţului gazelor ruseşti, care reprezintă peste 90% din necesarul Ucrainei. Pentru o idee despre amploarea acestei dependenţe, anul trecut, Ucraina a trebuit să importe gaz rusesc în valoare de 11 miliarde de dolari. Iar moneda naţională s-a devalorizat accelerat de-a lungul crizei politice, atingând cel mai jos nivel din ultimii cinci ani, ceea ce loveşte dur economia unei ţări dependente de importul masiv de bunuri de consum şi energie.

Pentru o conferinţă internaţională

În ultimele zile, s-a făcut auzit doar corul libertăţii. Dar premierul Medvedev şi purtătorul de cuvânt al lui Putin au transmis public avertismentul că tranşa a doua a ajutorului rus, vitală vecinului ajuns la fundul sacului, e suspendată până la „normalizarea” situaţiei. O „normalizare” pentru care, în eventualitatea scenariului paşnic, Kremlinul va conlucra, la fel ca până acum, cu oligarhii care controlează economia, politica şi presa din Ucraina. Rada ce l-a destituit pe Ianukovici e aceeaşi care a votat, acum o lună, legea ce sancţiona cu închisoarea protestele neautorizate şi restrângea dreptul la întrunire şi accesul la Internet şi telefonie mobilă. Numai de inspecţii de la Bruxelles pentru respectarea standardelor europene nu le va arde vreodată oligarhilor care conduc, de fapt, Ucraina şi care l-au lăsat din braţe pe Ianukovici în momentul în care a devenit o povară.

Aşadar, nu există soluţie viabilă pentru Ucraina fără Putin. Dincolo de revolta firească împotriva unei asemenea realităţi, aceasta e evidenţa: Ucraina e prizoniera lui Putin, care nu s-a pronunţat încă, probabil pentru a nu-şi strica sărbătoarea olimpică.

Ucraina se află în această situaţie şi pentru că UE şi SUA nu i-au oferit ajutor financiar concret şi o perspectivă clară în UE.

Ucraina nu e o orfelină balcanică, să fie ţinută de UE pe la uşi până îşi face temele.

Pentru că Ucraina are un văr mare şi supărat. Rusia a văzut, în ultimele două decenii, jalonate de momente umilitoare, că nu e respectată decât atunci când e puternică şi nu e ascultată decât atunci când dă cu pumnul în masă.

În aceste condiţii, cred că numai o conferinţă internaţională poate identifica o soluţie pe termen lung pentru ca Ucraina să devină şi altceva decât un teren de dispută răvăşit de o rivalitate tot mai fierbinte Rusia-Occident. Va trebui, însă, multă imaginaţie şi putere de convingere pentru a-l convinge pe Putin să accepte să ia loc la masa tratativelor: Unde, pe lângă factorii interni amintiţi, liderul de la Kremlin va avea în mânecă trei aşi: dependenţa energetică europeană, dosarul nuclear iranian şi conflictul sirian.