Turcia-Israel: noul parteneriat strategic care confirmă redesenarea hărţilor în Orientul Apropiat

În urmă cu ceva timp, vă anunţam viitoarea formare a unei noi axe strategice pe linia Moscova-Ankara-Tel Aviv. S-a confirmat mai întâi prima sa parte, prin acordul pe dimensiuni multiple ce a urmat întâlnirii de la Sankt Petersburg între preşedinţii Erdogan şi Putin.

Acum, Parlamentul turc urmează să ratifice acordul - calificat drept istoric - cu foarte importante valenţe strategice, negociat timp de şase ani, între Ankara şi Tel Aviv.

Se arată, astfel, la orizont o nouă şi extrem de interesantă formulă de poziţionare a unei alianţe complexe care poate influenţa pe durată destinul regiunii şi poate modifica unele dintre datele esenţiale ale mişcărilor de repoziţionare ale marilor puteri în căutarea lor de ceea ce va fi, foarte curând, noua hartă de putere globală.

Surprinzătoare această relaţie aprofundată între Turcia şi Israel?

Absolut deloc căci, istoric, să ne amintim că, de secole, foarte numeroase comunităţi evreieşti au trăit în zonele cucerite mai apoi de Imperiul Otoman, Şi, în 1492, Imperiul Otoman a luat decizia cu consecinţe dintre cele mai serioase şi de durată de a primi comunităţile evreieşti persecutate şi mai apoi izgonite din Spania, Portugalia, Italia, Franţa şi Germania... pentru ca, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, să vedem o a doua migraţie importantă de evrei în Turcia, printre ei aflându-se sute de intelectuali, muzicieni şi artişti care au avut o contribuţie semnificativă la modernizarea Turciei.

Dar cel mai important moment a fost faptul că Turcia a fost primul stat cu populaţie musulmană majoritară care a recunoscut noul Stat Israel, de facto în 1949 şi de jure în 1950. În 1958, primul ministru israelian Ben Gurion semna cu omologul său turc Adnan Menderes primul mare acord de cooperare împotriva procesului de radicalizare în Orientul Apropiat şi împotriva influenţei sovietice în zonă. Acord primit foarte critic de majoritatea statelor arabe, astfel încât ziarul Al-Dawa al organizaţiei Fraţii Musulmani din Egipt avea să numească Turcia „un al doilea stat Israel”. În 1967, Turcia va vota în favoarea retragerii trupelor israeliene din Cisiordania, Gaza, Sinai şi Golan, dar, foarte important, împotriva desemnării Israelului drept „stat agresor” în Războiul de şase zile, refuzând sistematic şi ruperea relaţiilor diplomatice cu Tel Aviv, Datele se schimbă, însă, dramatic după lovitura de stat militară din Turcia (1980) şi formarea guvernului condus de Turgut Ozal. Relaţiile, însă, se refac în 1986 şi revin la statutul de ambasade în 1991, apropierea dintre cele două state fiind apoi accelerată de Acordurile de la Oslo

Criza majoră se produce pe 31 mai 2010, când comandouri ale marinei militare isreliene au luat cu asalt feribotul turc Mavi Marmara, nava amiral a unei flote umanitare internaţionale ce naviga în direcţia Gaza, asalt terminat cu moartea a 19 persoane. Consiliul ONU pentru drepturile omului produce un raport în care se spune, printre altele:

„Comportamentul armatei israeliene şi a altor persoane faţă de pasagerii de pe nava respectivă nu era numai disproporţionat în raport cu situaţia dar a demonstrat şi existenţa unui nivel de violenţă totalmente inutilă şi de necrezut, dar şi un nivel inacceptabil de brutalitate. Un asemenea comportament nu poate fi nici justificat şi nici tolerat pentru motive fie de securitate sau de altă natură. Constituie o violare gravă a drepturilor omului şi dreptului umanitar internaţional” (sursa: Wikipedisrael).

Astfel încât, pe 22 martie 2013, primul ministru Beyamin Netenayahu este obligat ca, pentru prima oară în istoria statului Israel, să ceară scuze în faţa omologului său turc din acel moment, Recep Tayyip Erdogan, dar şi a poporului turc pentru o eroare care a dus la pierderi de vieţi omeneşti, anunţând şi că se va proceda la oferirea de indemnităţi financiare.

Ceea ce se va consemna acum în acest acord de normalizare totală a relaţiilor. Elementele cele mai importante vor fi, conform unor surse de la Bruxelles:

• Cele două ţări se vor angaja să nu acţioneze cu nimic pentru a aduce atingere intereselor pe care le au în marile organizaţii internaţionale din care fac parte (NATO şi ONU). Foarte interesant, deoarece, din aprilie acest an, Israelul are propriul său birou de reprezentare la NATO.  
• Turcia va retrage cererea sa ca Israelul să ridice blocada zonei Gaza, în timp ce Israelul va permite livrarea de ajutor turc pentru locuitorii regiunii respective.  
• Israelul va plăti 21 de milioane $ familiilor celor ucişi sau răniţi în atacul asupra navei Mavi Marmara. Iar Turcia va înceta acţiunile juridice angajate pe plan internaţional (Curtea de la Haga) împotriva Israelului.  
• Turcia va împiedica organizaţia Hamas să-i folosească teritoriul drept bază pentru operaţiunile împotriva Israelului.  
• Turcia şi Israelul îşi vor relua cooperarea militară precum şi schimbul mutual de date şi informaţii.  
• Cele două ţări vor începe negocierile privind construcţia unui gazoduct care să permită exploatarea rezervelor de gaze din Israel şi transportul lor către un terminal din Turcia.

Fiecare dintre puncte are o semnificaţie deosebită. Şi nu numai pentru relaţiile bilaterale între cele două ţări.

Spre exemplu, reluarea relaţiilor de cooperare militară începute demult, prin două acorduri din februarie şi august 1996, acorduri militare, dar şi schimb de înaltă tehnologie, Israelul primind şi dreptul de a folosi pentru exerciţii militare spaţiul  aerian şi maritim turc.

În ce priveşte domeniul energetic, s-ar putea să revină în actualitate imediată propunerea susţinută în noiembrie 2008 de Erdogan care, în timpul unei vizite în India, declara că ţara sa şi Israelul au în proiect realizarea în comun a unui propiect de conducte care să permită furnizarea de petrol şi gaze către India care, spunea Erogan, „ar avea astfel un acces mai uşor la sursele de energie din Asia centrală şi din regiunea Mării Caspice”. Mai precis, ar fi vorba despre o linie care să plece de la Ceyhan (terminalul liniei care vine acum de la Baku) şi care, trecând prin Israel, să aducă gazul şi petrolul la portul Elat de la Marea Roşie.

O altă dimensiune esenţială care poate influenţa decisiv echilibrele în regiune este schimbarea raporturilor din aşa numita „geopolitică a apei”, rezervele de apă ale Turciei putând din nou să fie accesibile Israelului, mereu ameninţat de penuria de apă pentru consum şi irigaţii. Reamintim că cele două ţări semnaseră deja în august 2002 un acord privind livrarea de către Turcia a 50 milioane de metri cubi de apă potabilă anual. Iar detensionarea de acum ar putea duce la reluarea nu numai a acestui contract vital, ci chiar la amplificarea lui, aducând un element vital pentru Israel.

Dar, evident, marea schimbare este în statutul de forţă al Turciei în interiorul lumii musulmane căci, odată cu acest acord, ar deveni salvatoarea şi protectoarea Palestinei, eliminând totodată şi sursele continue ale acuzelor ce i-au fost aduse de sprijinire neoficială unor organizaţii teroriste cum ar fi Hamas, spre exemplu. Şi este iarăşi la fel de evident că această mişcare trebuie citită în contextul deschiderii axei de cooperare întărite şi ea extrem de complexe pe linia Moscova-Astana-Teheran. Delimitând astfel estul şi vestul Orientului Mijlociu pe o hartă invizibilă dar foarte relevantă a puterii şi marcând, aşa cum spuneam, o reaşezare a tuturor jocurilor.

Rezultatele unei partide de şah profesionist transferată în geopolitică? Foarte posibil. Ce este imposibil e să vedem acum toate consecinţele de profunzime ale acestei reaşezări regionale făcută din mutări succesive foarte rapid. Dintre care unele se află acum în curs de desfăşurare în imediata noastră vecinătate.