Teodor Meleşcanu: Cum am semnat pacea cu Ungaria

Teodor Meleşcanu: Cum am semnat pacea cu Ungaria

Teodor Meleşcanu la conferinţa FP-NATO din septembrie 2010

Cu ocazia numirii sale în funcţia de director al SIE, FP România readuce în atenţie câteva pagini din istoria personală a lui Teodor Meleşcanu, cuprinse într-un interviu acordat pentru FP România în urmă cu un an, pentru ediţia nr. 20 (ianuarie/februarie 2011). Fostul ministru de externe rememorează contextul semnării Tratatului dintre România şi Ungaria -  de la ciocnirile interetnice din Târgu-Mureş la şedinţele de guv


Interviul a fost realizat în contextul unei noi secţiuni a revistei „FP România“: radiografiile de ţară. Primul astfel de dosar analizează ultimele evoluţii din politica şi economia Ungariei, ţara care pe 1 ianuarie a preluat Preşedinţia semestrială rotativă a Uniunii Europene. Fostul ministru de Externe Teodor Meleşcanu explică rolul decisiv al SUA în semnarea tratatului dintre România şi Ungaria, esenţial pentru integrarea euro-atlantică a ambelor ţări.

De ce era nevoie în anii '90 de un Tratat cu Ungaria?

Procesul de integrare al ţărilor foste comuniste în structurile euro-atlantice a avut o regulă nescrisă, dar care s-a respectat cu foarte mare scrupulozitate. Pe de o parte, a fost o abordare în trepte: admiterea în Consiliul Europei, în NATO apoi în UE. Sigur, nu există niciun document-prevedere în acest sens. Dar în practică aşa s-a întâmplat. Pe de altă parte, în paralel, a trebuit să trecem şi printr-o altă etapă foarte importantă, aceea de a reglementa raporturile noastre cu toate ţările vecine, o condiţie expresă pentru admiterea în NATO. Deci am avut două linii de acţiune: prima, intrarea etapă cu etapă sau asocierea în cele trei structuri şi a doua, reglementarea relaţiilor cu ţările vecine. Dintre acestea, singurele probleme pe care le-am avut au fost cu Ungaria. La data respectivă, imediat după '90, principalele probleme în Europa erau cele legate de destrămarea unor state federale şi de minorităţile care apăreau în urma unui asemenea proces - vezi fosta Iugoslavie, URSS, sigur cu nuanţe şi intensităţi diferite. (...)

Ce bloca tratativele cu Budapesta?

Celebra Recomandare 1201 de care nu mai ştie nimeni astăzi era pe vremea aceea una dintre temele cele mai importante în discuţie. Sigur că blocându-ne aici, practic la un singur punct din tratat, lucrurile păreau să se închidă, deşi am venit cu mai multe formule de compromis, inclusiv cu ideea de a ne referi la aceasta într-o notă de subsol: să avem o formulare generală în tratat şi să menţionăm cu o steluţă vezi şi prevederile Recomandării 1201. Recomandarea nu avea forţă juridică obligatorie, dar partea maghiară dorea să o introducă în tratat şi în felul acesta să devină practic o obligaţie juridică pentru ambele state. România a considerat întotdeauna recomandarea un îndreptar, un fel de ghid pentru statele care doresc să contribuie la păstrarea identităţii naţionale şi minoritare în Europa. Momentul care a dezgheţat şi a soluţionat, de fapt, această problemă, a fost o întâlnire în SUA cu secretarul de stat Warren Christopher. În contextul discuţiilor legate de NATO, a revenit problema tratatului şi ­i-am spus că din punctul nostru de vedere tratatul este convenit, doar că avem o singură problemă - referirea la problema minorităţilor şi autonomiei minorităţilor. I-am prezentat formula în scris şi am spus că după părerea mea  este o formulă care poate debloca şi din punctul de vedere al Ungariei şi din punctul de vedere al României, această problemă. Nu a ezitat. A pus mâna pe telefon, l-a sunat pe ministrul László Kovács şi i-a spus: „Sunt aici cu colegul şi prietenul dvs., dl. Meleşcanu. Înţeleg că sunteţi blocaţi de nesemnarea tratatului şi are o formulă de compromis. Mie mi se pare că ideea propusă este o formulă foarte echilibrată care poate rezolva problema".

Soluţia a fost de a nu o include în tratat, ci de a o introduce ca o notă de subsol, într-o anexă care se referea la eforturile pe care cele două ţări le vor face pentru a dezvolta relaţiile noastre în materie de protecţie a minorităţilor. Urmare a acestei discuţii telefonice, la o lună, pe 21-22 august 1996, la Budapesta am finalizat şi parafat textul Tratatului cu Ungaria, iar la 16 septembrie 1996, la Timişoara, la Palatul Prefecturii, premierii celor două ţări semnau tratatul. László Kovács a spus atunci, la Timişoara, o frază importantă: „Nici Ungaria, nici UDMR nu au ca scop autonomia pe criterii etnice", precizând foarte clar că toate referirile la autonomie privesc problemele culturale, lingvistice, descentralizarea administrativă. (...) 

Prima recunoaştere a frontierelor României după Tratatul din 1919

Este reconcilierea dintre Ungaria şi România comparabilă cu cea dintre Franţa şi Germania?

Nu numai că putem să o comparăm, sigur păstrând proporţiile, ci chiar a fost unul dintre modelele pe care le-am urmat. În acea perioadă au fost organizate numeroase conferinţe pe această temă în efortul de a înţelege mecanismul de reconciliere franco-german. În cele din urmă, a fost primul Tratat bilateral dintre România şi Ungaria care a recunoscut frontierele României după Tratatul de la Versailles, din 1919. În acelaşi timp, conştienţi de sensibilitatea acestui lucru, am înţeles nevoia unor măsuri serioase pentru protecţia minorităţilor şi asigurarea identităţii şi dezvoltarea lor din punct de vedere cultural, spiritual, lingvistic.

A evitat tratatul o situaţie de genul celei din fosta Iugoslavie?

Da. Nu pentru că a găsit soluţii la toate problemele, ci pentru că încheierea tratatului nu a permis unor forţe extremiste atât din Ungaria, cât şi din România să speculeze tensiunile inter-etnice pentru a determina un curs periculos. Tratatul a dat un semnal foarte serios că am depăşit acest tip de probleme care pot fi rezolvate prin dialog, nu prin confruntare. După '90, tema minorităţilor devenise cea mai sensibilă problemă a Europei şi sursa de insecuritate numărul unu. De aici şi condiţionarea întregului parcurs euroatlantic de admiterea, în Consiliul Europei, de acceptarea standardelor europene în materie naţională şi în materie de protecţie a minorităţilor şi care în sine au fost elementele care au permis depăşirea acestor tensiuni. Procesul de finalizare a tratatului a avut şi un alt efect: a dus relaţiile inter-etnice într-un alt registru - cel al dialogului, nu al confruntării. Astăzi, România poate fi dată ca exemplu pentru modul în care a rezolvat problemele relaţiilor dintre majoritate şi minorităţi. 

Axa Bucureşti-Budapesta-Bruxelles

A fost dificilă „vinderea" documentului pe scena politică internă? 

A fost dificil şi pentru ei, dar mai ales pentru noi. Partea cea mai dificilă a încheierii acestui tratat nu au fost etapa negocierilor, nici eforturile pe care le-am făcut prin diverse alte capitale pentru a ajunge la soluţii comune, ci efortul de a crea o majoritate politică în România care să permită ratificarea tratatului. A fost un exemplu care sper să mai fie urmat şi în alte ocazii. Acest tratat nu a fost ratificat cu voturile majorităţii care susţinea Guvernul, ci cu voturile opoziţiei. Dacă nu ar fi fost CDR şi alte formaţiuni care să fi votat pentru ratificare în Parlament, tratatul nu ar fi trecut.

A condus semnarea tratatului la o apropiere bruscă, imediată?

Iniţial, a fost mai degrabă o condiţie obligatorie pentru integrarea euroatlantică şi care trebuia bifată de ambele părţi, iar, din acest punct de vedere, priorităţile erau mai mult concentrate pe rezolvarea acestei probleme de admitere a celor două ţări în NATO. Fără însă să ne dăm seama, acest tratat şi procesul pe care l-a declanşat au condus şi la o apropiere mai mare, la o creştere a încrederii între România şi Ungaria şi mai ales la o înţelegere a faptului că avem un viitor comun, împreună în UE. Dacă în perioada de început, formula maghiarilor era „Drumul României spre NATO şi UE trece pe la Budapesta", formularea la ora actuală este „Drumul şi al Ungariei, şi al României merge împreună pe axa Bucureşti-Budapesta-Bruxelles în UE". Este o schimbare foarte importantă, care nu s-a petrecut peste noapte, ci este rezultanta unor acumulări de creştere a încrederii, de măsuri active şi proactive de colaborare şi chiar de identificare a unor teme de interes comun.

Politician de carieră

- Teodor Meleşcanu este preşedintele Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Senatul României.
- A fost ministru de Externe (1992-1996) şi ministru al Apărării (2007-2008).
- Are un doctorat în Drept Internaţional la Universitatea din Geneva şi a absolvit Institutul Universitar de Înalte Studii Internaţionale de la Geneva. Este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.
- În iunie 1997 a fondat partidul Alianţa pentru România (ApR). Din ianuarie 2002, în urma fuziunii ApR cu Partidul Naţional Liberal, devine vicepreşedinte al PNL.


Teodor Meleşcanu, la o lansare „FP România“, în faţa studenţilor de la SNSPA   Foto: Marian Vilău

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: