Sfârşitul regimului comunist din România, lecţie de luat aminte pentru Iran

Revoluţia din România din perioada Crăciunului anului 1989 i-a pus pe clericii Iranului într-o situaţie extrem de dificilă şi ar putea reprezenta o lecţie pentru ei, legată de felul în care o criză politică din Republica Islamică ar putea să se încheie.

În timp ce lucurile scăpau de sub control în România comunistă, dictatorul Nicolae Ceauşescu era primit ca oaspete de onoare la Teheran. Atunci când s-a întors acasă şi a fost executat, liderii Iranului s-au trezit derutaţi de motivele pentru care au întins covorul roşu unui despot brutal detestat de către propriul popor. Ziarele şi parlamentarii au pus presiune pe preşedintele de atunci, Akbar Hashemi Rafsanjani şi pe ministrul de Externe, Ali Akbar Velayati.

Rolul de a rezolva lucrurile i-a revenit proaspătului lider suprem Ali Khamenei. El a făcut apel la unitate în ceea ce priveşte haosul legat de Ceauşescu şi ambasadorul Iranului la Bucureşti a fost demis pentru că nu a avertizat că tiranul României era vizat de o înlăturare.

Treizeci de ani mai târziu, Khamenei şi consilierul său Velayati încă sunt cei care conduc Iranul şi ar trebui să se gândească la simetria înfricoşătoare dintre Iranul anului 2020 şi România anului 1989, subliniază publicaţia Politico. La fel ca România în timpul anilor ‘80, Iranul a devenit ostatic al unui aparat de securitate a tot acaparator, care a găsit noi modalităţi prin care să se îmbogăţească, în timp ce restul economiei se prăbuşeşte. Liderul acestui tip de regim este ţapul ispăşitor cel mai evident al aparatului de securitate şi al oligarhilor care vor să-şi păstreze sursele de bani iliciţi.

De-a lungul anilor ‘80, economia României mergea cu rezervoarele goale, ca urmare a dorniţei fanatice a lui Ceauşescu de a plăti datoria naţională. Pe frontul intern, foametea era răspândită, existau cozi la alimente şi energia era raţionalizată. Agenţii Securităţii aveau însă toate avantajele: aveau control asupra comerţului extern, contrabandei şi valutelor forte. Atunci când Zidul Berlinului s-a prăbuşit, ei au realizat, la fel ca alte servicii de informaţii din estul Europei, că au nevoie de o preluare a puterii dinăuntru. Mulţi români descriu astăzi evenimentele din 1989 ca fiind mai mult un puci intern, decât o revoluţie propriu-zisă, Securitatea ieşind ca mare învingătoare, notează sursa citată.

Pentru majoritatea iranienilor, perspectivele economice sunt sumbre, în contextul „presiunii maxime” exercitate de preşedintele american Donald Trump. Sugrumate de sancţiuni, exporturile de petrol s-au redus la o foarte mică cantitate din nivelurile obişnuite, inflaţia  a crescut la peste 30 la sută şi Fondul Monetar Internaţional estimează un declin economic de 9,5 la sută pentru anul 2019.

Însă Gărzile Revoluţionare se bucură de o poziţie privilegiată, pentru că au control asupra traficului de frontieră. Asta înseamnă nu numai că pot face contrabandă cu combustiibil şi droguri, ci şi că pot construi reţele de patronaj cu manageri de fabrici care vor să evite să plătească taxe pentru anumite componente importante. Prin unitatea lor de inginerie, Khatam al-Anbiya, tentaculele Gărzilor se prind de toate sectoarele, de la gazele offshore, la metroul din Teheran.

La fel ca Securitate din 1989, Gărzile prevăd ce s-ar putea întâmpla. Protestele de stradă se extind în grupuri etnice şi sociale largi Iran şi daunele economice ale sancţiunilor sunt atât de intense, că până şi Gărzile trebuie să simtă presiunea. Coşmarul Gărzilor Revoluţionare este ca întreg edificiul să se prăbuşească şi să fie private de sursele de venituri şi putere.

Simţind tensiunile, Khamenei le-a spus Gărzilor în 2018 că trebuie să-şi limiteze influenţa în afaceri, dar puternicul şef al Khatam al-Anbiya, Saeed Mohammad Islami, arată că are toate intenţiile de a le spori şi sâmbătă a anunţat că vrea să aibă mai multe activităţi în domeniile de rafinărie şi petrochimie, potrivit unor informaţii transmise de Radio Farda, un serviciu de ştiri susţinut de SUA.

Khamenei, în bătaia focului

După ce sute de persoane au murit în protestele din noiembrie şi după ce regimul a fost expus ca minţind despre doborârea avionului comercial ucrainean, luna aceasta,  Khamenei este într-o poziţie de presiune în care nu s-a mai regăsit până acum.

În 2000, dacă o persoană dintr-o mulţime ar fi strigat „Moarte lui Khamenei”, aceasta ar fi fost atenţionată şi redusă la tăcere de către alţii, de teamă că întregul protest ar fi fost discreditat, scrie Politico. Ceea ce este surprinzător la ultimele demonstraţii este cât de canalizate sunt acestea împotriva lui Khamenei, cu scandări ca „Moarte tiranului”, protestatarii chiar incendiind portrete cu liderul.

Până la un punct, este destul de uşor de explicat această furie la adresa persoanei sale: oamenii s-au săturat de acest stat poliţienesc crud şi corupt. Însă acest lucru poate fi un avantaj pentru Gărzile Revoluţionare, care vor încerca să umple vidul în cazul în care liderul va fi îndepărtat de la putere ca în cazul lui Ceauşescu - un ţap ispăşitor convenabil  pentru crimele unui sistem cu mult mai extins.

Niciun plan

Scenariul României nu este inevitabil pentru Iran, dar ar fi prudent să existe o pregătire pentru el.

Pesimiştii vor argumenta că un adept al liniei dure, precum Ebrahim Raisi, şeful sistemului judiciar, ar putea să-i urmeze lui Khamenei şi să menţină ţara într-o izolare represivă ani de zile. Mulţi din regim vor vedea cum Bashar al-Assad a rezistat în Siria, deşi prin metode sângeroase, şi vor considera că şi ei pot face acelaşi lucru.

Optimiştii vor crede că Iranul va putea scăpa de Gărzi, sistemul judiciar şi de paramilitarii basij şi ca putea să trasnforme călătoria sa departe de autocraţie la fel cum au făcut Spania sau Coreea de Sud.

Deşi protestatarii pot spera la acest scenariu din umră, experienţa românească şi sovietică arată că comunitatea internaţională trebuie să petreacă mai m ult timp luând în considerare riscul unei schimbări de regim orchestrate din interior. Trump pune „presiune maximă” şi-i laudă pe protestatarii antiguvernamentali, dar au SUA sau UE un plan propriu-zis legat de ceea ce se va întâmpla în continuare?

Atunci când Europa de Este a ieşit de sub strâmsoarea comunismului, companiile occidentale au urmărit să facă bani în noile pieţe, fără să-şi pună întrebări etice despre ce reprezintă noile regimuri. În cazul Iranului, ar  fi o greşeală să fie urmărit acelaşi tip de model lipsit de critică.