De data asta nu unul departe, cum este cel din Orientul Apropiat. Sigur, cu implicaţii care privesc în mod tragic multe comunităţi creştine, dar fiind, esenţialmente, unul interconfesional între cele două facţiuni esenţiale ale credinţei islamice. Începe să se contureze, pe un spaţiu care poate depăşi cu mult teritoriu acestei Ucrainei de acum, un conflict în interiorul lumii creştine, reînnviind amintirile unei dispute considerată prosteşte ca fiind dispărută şi îngropată de ceea ce tot ne amăgim să denumim civilizaţia europeană a secolului XXI. Acea dispută veche, care a determinat ostilităţi, acuzaţii, uri şi a provocat secole de conflicte în interiroul spaţiului creştinătăţii, cea între catolicism şi ortodoxism, cu elementul de presiune suplimentar constituit de uniaţi...secole de tensiuni care acum par, brusc, să se acutizeze şi să constituie, după unii analişti, motivaţia profundă a multora dintre intoleranţele de acum, potenţate de amplificate de politicieni de cea mai joasă speţă în goană după o rapidă notorietate folosind uneltele naţionalismului exacerbat.

Din nou, suntem foarte aproape sau chiar pe linia de demarcaţie între spaţii unde, mai mult sau mai puţin vizibil, se desfăşoară o luptă acerbă de tip „control al spaţiului de influenţă“.  Iar efectele vizibile pot să fie ciudate şi demoralizante. Asta pentru că, foarte rapid, sunt atrase în conflict cercuri concentrice din ce în ce mai largi de populaţie civilă, cu motivaţie religioasă de sorginte catolică/ortodoxă, prezntată la modul cel mai mizerabil drept sursă şi motivaţie tip casus belli.

În plus, adeseori în interiorul aceluiaşi spaţiu şi în paralel cu primul tip de conflict, apare un al doilea, cel între forţe de aceeaşi confesiune, catolică sau ortodoxă. Apropiindu-ne cumva de modelul conflictului interconfesional multiplex care, în timpul noastru, a început cu războiul civil-religios care a distrus Libanul şi care, acum, lasă spaţiul deschis fanatismului extrem, cel al Statului Islamic. Fără ca asta să însemne că, în mijloacul tragediei, forţele creştinilor din Liban, câte au mai rămas, nu se ucid între ei cu aceeaşi patimă ca la începuturi.

Uitaţi lista Bisericilor creştin ortodoxe, aşa cum figurează ele pe lista de participanţi a viitorului Conciliu panortodox, biserici majoritare sau, dimpotrivă, minoritare pe teritoriile lor de competenţă:

Pentarhia (denumirea primului grup de Biserici creştine, în număr de 5, deoarece includea şi Roma)

-      Patriarhatul ecumentic al Constantinopelului (condus de Patriarhul Bartolomeu, primum inter pares)

-      Patriarhatul Alexandriei şi întregii Africi

-      Patriahatul Antiohiei şi întregului Orient

-      Patriaratul ortodox al Ierusalimului

Avem apoi:

-      Patriarhatul Moscovei şi al întregii Rusii

-      Patriarhatul Serbiei

-      Patriarhatul României

-      Patrarhatul Bulgariei

-      Patrarhatul Georgiei

-      Cipru

-      Grecia

-      Albania

-      Polonia

-      Cehia şi Slovacia

-      America (rangul de Biserică autocefală acordat de Patrarhatul Rusiei nu este recunoscut ca atare de toate celelalte biserici)

(să mai adăugăm că, pentru a mai complica puţin lista, Biserica Ciprului, foarte mică, dar datând din secolul I, se revendică a face parte din grupul Pentarhiei)

Mai existăâ şi alt grup de Biserici ortodoxe, cele denumite Autonome (şi care, în consecinţă, depind de o Biserică Autocefală):

-      Biserica ortodoxă din Sinai

-      Biserica ortodoxă din Finlanda

-      Biserica ortodoxă din Creta (semi-autonomă)

-      Biserica ortodoxă din Coreea

-      Biserica ortodoxă din Japonia

-      Biserica ortodoxă din China

-      Biserica ortodoxă din Estonia (Patrarhatul Moscovei)

-      Biserica ortodoxă din Ucraina (Patriarhatul Moscovei)

-      Biserica ortodoxă din Moldova (Patriarhatul Moscovei)

-      Biserica ortodoxă din Moldova (Patriarhatul României)

-      Biserica ortodoxă din Letonia (Patriarhatul Moscovei)

-      Biserica ortodoxă din Belarus (Patriarhatul Moscovei)

-      Biserica carpato-rutenă americană

-      Biserica ortodoxă ucraineană din SUA

-      Biserica ortodoxă ucraineană din Canada

-      Biserica ortodoxă autonomă din Ohrid

-      Biserica ortodoxă rusă de din afara frontierelor


Preot rus binecuvântând un avion de luptă, Sevastopol 29 noiembrie 2014, SURSA AFP

Deocamdată, conflictul intercreştin este în Ucraina, dar, recitiţi cu atenţie lista, imaginaţi-vă aliniamentul de contact între zona creştină catolică şi cea creştin ortodoxă şi veţi realiza cât de fragil este echilibrul existent. Mai ales dacă, aşa cum spun previziunile analiştilor militari, Rusia se va decide să lovească în zona Statelor Baltice, dar şi pe aliniamentul de sud, înspre Gurile Dunării şi litoralul Mării Negre, evident trecând prin Odesa.

Există vreun mesaj dur, clar şi fără echivoc al Bisericilor ortodoxe în defavoarea conflictului, pentru stingerea focarelor de prozelitism super-militant tocmai în zonele sensibile, pentru ajutorarea grupelor de populaţie cele mai fragile, deja supuse presiunii enorme a deplasărilor forţate şi trăind în situaţie de război deschis?

Dacă nu există, oare de ce? 

Când va exista şi cât costă întărzierea de acum? Dar, poate, mai-marii Bisericilor au decis că, prudent şi conform doctrinei supravieţuirii, mai bine să se facă neştiutori şi superiori, atenţi doar la cele ale sufletului şi lăsând Cezarul ceea ce-i revine de drept, ba chiar şi ceva în plus, că nu strică nimănui. Luptându-se între ei, în acest moment, pentru formulele de redactare a documentelor viitorului Conciliu Panortodox, cu teme vitale printre care definirea postului în termenii timpului nostru, statutul căsătoriilor (adaptat sau nu la realitatea lumii în care trăim), etc.

De partea cealaltă, echipele de propagandă antrenate din plin în războiul informaţional care atinge formule paroxistice, sunt deja montate să dea mesajele mobilizatoare corespunzătoare. Tema de lucru este legarea ideii de apartenenţă confesională la nevoia apărării cu arma în mână a terotirului identitar, cu conştiinţa superiorităţii abvsolute pe care o dă prezenţa Adevăratei Credinţe de partea ta. Nu a duşmanului, prostit de papistaşi sau, dimpotrivă, de ortodocşi, pentru a crede în alt Isus şi a sluji o altă Biserică, neapărat rea, cu deschidere directă spre Iad.


Criza din Kiev, Ucraina FOTO Jerome Sessini

Riscurile introducerii şi valorizării factorului religios în termenii logicii de conflict sunt reale. Şi distructive peste măsură raţionamentelor logice, cu atât mai cumplite cu cât rănile produse la nivelul mentalului coloectiv pot dura secole de-a rândul. Vi se pare că totul nu este decât o imensă exagerare?

Posibil, credeţi asta dacă vreţi să adoptaţi politica unui struţ domolit de vârstă şi experienţă. Analiştii însă văd cu stupoare cum reapar vechile rădăcini ale conflictelor interreligioase şi cum reapar vechi imagini folosite ca arme de propagandă.

Iar România este socotită şi acum drept o zonă extrem de sensibilă, relativ uşor de destabilizat pe o temă atât de delicată. Care sunt argumentele pentru această afirmaţie? Dacă vă pasionează să vedeţi ce spun oamenii de ştiinţă despre imaginarul nostru colectiv şi modul în care au fost folosite temele şi simbolurile religioase în luptele politice de după 1989, aveţi aici un studiu foarte des citat la Bruxelles şi primit extrem de favorabil la Harvard. Dar şi un text fulminant semnat de IPS Daniel (titulatura de atunci a celui care era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei) în revista CANDELA, aprilie 1997, critică dură la adresa prozelitismului neo-protestant în România.

Pe fond, prea puţine lucruri s-au schimbat, doar nivelul de ură şi intoleranţă a crescut şi, din motive evidente, adevenit tot mai vizibil pe măsură ce argumentele se transformă în hate speech.

Dacă este perfect adevărat că, în acest moment, grupul confesional al creştinilor este cel mai vulnerabil şi mai atacat în lume, din cauza cărui blestem, exact în acest moment, violenţele intercreştine par să fie gata să erupă?

Dar, de fapt, ce ar avea comun această violenţă cu învăţăturile celui mort pe cruce pentru a spăla păcatele oamenilor? De unde capacitatea asta uriaşă de ură şi revărsarea de intoleranţă către cel considerat a fi “aproapele tău”? 

Poate că dorinţa de apropiere este dată de nevoia de a-l şti că se află în bătaia puştii, victimă sigură ca Mielul de Paşte, simbolul nevinovăţiei ucise cu osârdie de către altfel bunii creştini care ne înconjoară.    

 Pentru lumea care vine, cine va fi Mielul sacrificat ritual pentru binele şi liniştea celorlalţi? Nu cred că mai avem mult de aşteptat pentru a şti răspunsul. Şi, de ce nu, Facă-se Voia Domnului în Bunătatea şi Înţelepciuna Sa, aşa cum am auzit un preot ortodox binecuvântând, în Beirut, grupa de tineri (copii de 17/18 ani) care, cu crucea într-o mână şi puşca de asalt în cealaltă, se pregăteau să facă un raid în zori de zi, la două străzi distanţă, acolo unde încă vieţuiau foştii lor colegi de joacă, acum membri ai unei grupări creştine rivale.

Se mai poate şi azi? N-aţi vrea nici să ştiţi răspunsul pe undeva aproape de noi şi nici să vedeţi cum se aplică în practică.