Reactivarea liniei de falie a morţii: de la Minsk la Benghazi. Crizele din Europa de Est şi Orientul Mijlociu se unesc, cu România în centru

Până mai ieri, cel mai periculos loc din lume, din perspectiva izbucnirii unui război global, era zona de coastă a Chinei: Marea Japoniei, Marea Filipinelor, Marea Chinei de Sud.

Aici se întâlnesc ambiţiile expansioniste ale Chinei, sistemul de alianţe şi garanţii ale SUA (Japonia, Taiwan etc), graniţa fierbinte dintre Coreea de Sud şi Coreea comunistă şi nucleară, interesele Rusiei din Marea Ohotsk şi nevoile defensive ale Australiei, Filipinelor, Vietnamului etc.

Totuşi, această falie tectonică – relativ stabilizată după decenii de negocieri – tinde să fie înlocuită de una mult mai instabilă şi mai complicată, care se conturează tot mai răspicat pe vechea graniţă dintre Occident şi cele două ”Orienturi” – cel ortodox şi cel islamic. Aici, riscul de extindere necontrolată şi proliferare este mai mare decât în Pacific, pentru că potenţialele puncte de conflict sunt înghesuite pe un spaţiu (preponderent) terestru relativ îngust – nu pe unul maritim extins – iar aglomerarea de identităţi şi de tabere conflictuale e stridentă – specific balcanică sau levantină, de altfel.

Linia de falie dintre Occident şi Răsărit e veche de când istoria. Pe ea s-au ciocnit grecii şi Imperiul Persan, romanii, barbarii şi acelaşi Imperiu Persan, bizantinii şi arabii, cruciaţii şi soldaţii Profetului Muhammad, sunniţii şi şiiţii, turcii şi Occidentul, turcii şi ruşii, ruşii şi Occidentul în războiul Crimeii, Antanta şi Puterile Centrale şi Primul Război Mondial, Hitler şi Stalin în cel de al Doilea Război Mondial.

Vorbim, foarte probabil, de cea mai însângerată axă a umanităţii.

O vreme, multe puncte critice ale liniei de falie Occident-Răsărit au fost stinse: a fost meritul straniu al Războiului Rece – atât de rece prin descurajarea nucleară încât a îngheţat militar graniţa dintre Est şi Vest, dar şi pe cea turco-arabă sau sunnito-şiită din Orientul Mijlociu. Un singur punct fierbinte s-a menţinut constant, cu izbucniri în fiecare deceniu (1948, 1956, 1967, 1973, 1982, Intifadele): vechiul centru al Cruciadelor, în care şi-a făcut loc/s-a întors acasă o nouă putere militară din regiune – Israelul. Dar şi aici SUA şi URSS au intervenit grabnic, după o săptămână-două de conflict, stingând focul.

În anii 2000, însă, premisele marţiale ale trecutului au început să se reactiveze. Rusia s-a întors la vechea geopolitică şi la ideologia ţaristă, bazate pe putere militară, agresivitate diplomatică, conservatorism şi libertate politică strict limitată. Turcia a renunţat la proiectul laic şi prooccidental şi a redevenit un jucător de sine stătător, cu vocaţie imperialistă, preponderent islamică, pe vechiul model otoman. Şi mai în sud, sub Turcia, şiiţii şi sunniţi au intrat în conflict.

Având acest cadru în minte, putem privi acum spre hartă. Şi putem trasa o linie (sau, la rigoare, un arc) care începe în ţările baltice şi Belarus, coboară prin Ucraina, Marea Neagră, Turcia, Grecia, Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Mareea Egee, ţărmul de est al Mediteranei (Liban, Siria, Israel) şi se termină în Egipt şi Libia. Vom descoperi o axă critică, în care fiecare sector e măcinat de conflict sau e ameninţat de umbra acestuia.

În Belarus, Lukaşenko nu va renunţa paşnic la puterea obţinută prin fraudă electorală. Iar Putin e obligat să îl sprijine, pentru că orice lider care i-ar lua locul, oricât de bine controlat în teorie de Moscova, va fi infinit mai raţional şi mai frecventabil decât bătrânul dictator de la Minsk, deci şi mai dispus să negocieze cu Occidentul. Când sunt puşi să aleagă între spaţiul european, civilizat şi prosper, pe de o parte, şi lumea rusească marcată de corupţie şi ceaiuri otrăvite, oamenii liberi vor alege întotdeauna – logic, firesc – Europa. Şi numai un lunatic ca Lukaşenko e capabil să spună ”nu” în faţa acestei opţiuni naturale, ferecând Belarusul ca pe o Coree de Nord europeană. Pe de altă, parte, aşa cum Putin e obligat să îl apere pe Lukaşenko, occidentalii sunt obligaţi să sprijine drepturile elementare ale protestatarilor din Belarus. E evident să SUA şi UE nu au obiective geopolitice la Minsk şi nu vor să îl irite pe Putin. Totuşi, nu pot întoarce privirea când vorbim despre crime politice şi reprimare sângeroasă a unor proteste legitime. Din acest motiv, oricând se poate ajunge la o escaladare militară, mai ales în condiţiile în care în centrul furtunii stă un personaj incontrolabil şi temperamental. Iar o criză militară în Belarus ar reactiva şi conflictul parţial îngheţat din Ucraina.

Marea Neagră şi zona baltică sunt, la rândul lor, cele mai fierbinţi puncte de ciocnire dintre Occident şi Orientul ortodox. Aici şicanele NATO vs. Rusia sunt frecvente la nivelul avioanelor de luptă, marinei militare şi structurilor cibernetice. Iar aici Putin se arată rănit şi frustrat, pentru că, în ciuda profeţiei lui Samuel Huntington, care îşi imagina România şi Bulgaria în grupul ortodox controlat de Moscova, Bucureştiul şi Sofia au optat pentru ideologia liberală a Vestului, separând astfel geografic Rusia şi de Serbia.

Urmează, pe hartă, pe măsură ce coborâm spre sud, punctul de ciocnire dintre Turcia şi Grecia, cu un Erdogan extrem de agresiv atât în chestiuni simbolice (Hagia Sophia bizantină), cât şi în privinţa apelor teritoriale din Marea Egee, care l-au făcut pe ministrul de Externe turc Mevlut Cavusolgu să ameninţe explicit cu războiul. Erdogan e ofensiv militar şi în zona kurdă, în Siria şi Libia, fiind un factor destabilizator major – şi neprevăzut – care uneşte practic zona de tensiune din Estul Europei (NATO vs. Rusia) de spaţiul de conflict cvasi-generalizat din Orientul Mijlociu. În Siria se înfruntă, probabil, toată lumea: turci, ruşi, americani, arabi, iranieni, kurzi, islamişti etc. Siria este o primă zonă afectată profund de ciocnirea dintre şiiţi şi sunniţi, care va marca următoarele decenii. Iar Libanul, tot mai destabilizat şi mai aproape de un război civil, este la rândul său strivit între tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran. În plus, Libanul este marcat de conflictul dintre Israel şi Hezbollah, o se adaugă tensiunilor israeliano-palestiniene pe lunga listă a problemelor din zonă.

Ajungem astfel la ultimul segment de conflict al liniei sângeroase Minsk-Benghazi: spaţiul egipteano-libian. Egiptul e o ţară care a trecut printr-o revoluţie sângeroasă şi printr-o etapă neaşteptată şi scurtă de dominaţie a Frăţiei Musulmane, venerabilul stat neputând fi stabilizat decât de un regim militar de mână forte, care recurge, ca şi Nasser sau Sadat cu decenii în urmă, la reprimarea islamiştilor. Problema e că ţara a mai trecut – nu o dată – prin acest scenariu, şi ştim deja ce urmează: islamiştii din închisori se vor radicaliza, vor apela la terorism, lucru care va forţa regimul să devină şi mai autoritar, pierzându-şi astfel din suportul popular şi crescând din nou cota Fraţilor Musulmani. Cu sprijinul Qatarului sau al Turciei, aceştia se vor întoarce în scurt timp pe scena istoriei egiptene, aşa cum au făcut-o întotdeauna, din 1928 până astăzi, punând din nou în dificultate tabăra militară susţinută de saudiţi, americani şi israelieni. Aceiaşi actori sunt prezenţi şi pe frontul mult mai activ din Libia, unde, ca şi în Siria, toată lumea se luptă cu toată lumea, şi unde sunt prezenţi turcii, ruşii, occidentalii, iranienii, arabii, Fraţii Musulmani şi salafiştii. În doze şi combinaţii din care, uneori, nu mai pricepi nimic.

Linia de falie Minsk-Benghazi are, după cum putem vedea, patru segmente cheie:

• Zona de tensiune a Rusiei împotriva NATO, în care Putin nu e dispus să mai accepte ca vreo naţiune (Belarus, Ucraina) să privească, în libertate, spre Occident, şi în care ţările din fostul bloc sovietic (România, Bulgaria, statele baltice) sunt ţinute sub presiune militară şi politică, cu tentative discrete de destabilizare;
• Sfera de proiectare a puterii turceşti, care în acest moment e haotică şi imprevizibilă, pentru că Erdogan îşi încordează muşchii în toate direcţiile;
• Spaţiul de securitate al Israelului, care e ameninţat constant dinspre Gaza, Liban şi, în sens mai larg, Iran;
• Lunga frontieră de ciocnire între şiiţi şi sunniţi (Irak-Siria-Liban), care în Egipt şi Libia se transformă într-o ciocnire între Frăţia Musulmană şi forţele pseudo-laice. În spatele acestora stau şiiţi şi sunniţi turci, pe de o parte (Frăţia Musulmană), respectivi arabi sunniţi pentru tabăra opusă.

   În mod evident, toate aceste segmente sunt interconectate şi interdependente: Turcia e membru NATO, Rusia oferă un sprijin vital taberei şiite, Israelul este în mare măsură un membru al blocului occidental etc. Orice conflict de pe linia de falie Minsk-Benghazi se poate extinde, precum un foc de paie, antrenând pe toată lumea.

O ultimă observaţie: în centrul liniei Minsk-Benghazi (sau, ca să fim geometrici, Minsk-Cairo) se află portul Constanţa. Această observaţie poate rezuma o întreagă strategie de apărare a României. Şi poate explica de ce programul de modernizare a Armatei Române trebuie să continue în ritm accelerat.