Ceea ce înseamnă că americanii chiar au o miză enormă pentru care să încerce tot ce le stă în putinţă să-i convingă acum pe responsabilii de la New Delhi să anuleze contractul semnat cu Moscova în octombrie anul trecut (în valoare de 5,2 miliarde dolari) şi în termenii căruia livrările de asemenea sisteme vor începe anul viitor şi se vor încheia în 2023.

Decizia este relevantă atât din punct de vedere strict militar cât şi ca o componentă a unei strategii de diplomaţie ofensivă rusească care, pe de o parte, încearcă să ocupe treptat toate pieţele importante de influenţă directă sau indirectă de pe care s-au retras americanii sau, aşa cum este cazul Indiei, doresc să maximizeze nişte relaţii de prietenie tradiţionale, dar care se răciseră oarecum în perioada imediat următoare căderii Cortinei de Fier. Dar, pe fond, mişcarea esenţială a ruşilor - şi asta reprezintă marea problemă de securitate geo-politică pentru americani - este să înceapă punerea în aplicare a marelui plan ce vizează apariţia şi aplicarea consolidată a unui sistem comun de apărare, echipamente militare comune (pe cât posibil standardizate) şi regulamente comune în ce priveşte normele şi procedurile de achiziţie pentru echipamentele militare la nivelul ţărilor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.



Asta este problema esenţială şi din această perspectivă trebuie analizate mişcările competitorilor aflaţi acum într-o fază extrem de dură a unei bătălii pe sfere de influenţe căci, vizibil, problema sistemelor S-400 face parte dintr-un scenariu mai amplu, implicând interese enorme politice, militare şi economice. Bătălia este dură, din ce în ce mai dură pe măsură ce pieţele au primit cu interes noul model de afaceri propus de ruşi, adică oferta de a putea produce sistemele respective în ţara de destinaţie, luându-se modelul contractului ruso-turc prin care Ankara va avea posibilitatea de a construi asemenea sisteme de rachete pe care să le şi comercializeze la un moment dat. Avantaj de care vor să profite şi indienii, pare-se foarte încântaţi de posibilitatea de a avea o proprie producţie majoră de armamente strategice „Made in India“.

În acest sens, trebuie pomenite alte trei componente ale deschiderii indiene către Rusie. Prima componentă o reprezintă un contract major de armament semnat la finele anului trecut privind o companie mixtă ruso-indiană specializată în producţia anuală a 7.500.000 unităţi de Ak-203, cea mai recentă versiune de AK-47. A doua componentă este reprezentată de contractul indienilor cu Moscova privind construirea unui submarin de atac cu propulsie nucleară (valoarea contractului 3 miliarde $) din clasa Akula-1 şi care va fi finalizat în 2025. Contractul acesta este foarte interesant de analizat în prisma noilor servicii propuse de ruşi, printre care (ca şi în cazul Turciei) suport tehnic şi sustenanţă asigurate pe o perioadă de 10 ani precum şi infrastructura tehnică pentru operaţiuni şi pregătirea personalului.

Acest submarin se va completa dotarea marinei militare indiene care dispune deja de un submarin cu propulsie nucleară (INS Arihant) dotat cu rachete nucleare balistice.

Achiziţia de S400 schimbă datele echilibrului de securitate deoarece, pentru prima dată, vor permite indienilor să instaleze elementele a ceea ce va fi arhitectura de bule de „interdicţie de acces“ care să închidă ermetic spaţiul aerian. Asta în combinaţie cu cele 200 de elicoptere uşoare polivalente Ka-226 (valoare contract 1 miliard $) şi cu prestaţia celor 36 de avioane de vânătoare Raphale cumpărate de la francezi în 2016, câştigători în faţa propunerii americane.

Ar fi absolut suficient pentru ca americanii, exact cum s-a întâmplat în cazul Turciei, să ameninţe cu sancţiuni. Dar nu neapărat numai pentru aceste motive. După părerea mea, poate în primul rând din cauza a ceea ce Erdogan, într-un moment de supărare, a lăsat să scape într-un discurs public: contractul pentru S400 poate fi urmat de unul pentru achiziţionarea de S-500, cele mai dezvoltate sisteme antirachetă din lume. Poate asta să fie şi marea nadă pe care au întins-o ruşii, ofertă poate absolut ispititoare şi pentru indieni care au disperată nevoie de protecţie aeriană avansată deoarece, pe multiple şantiere, se află în diferite stadii de construcţie o întreagă nouă generaţie de nave militare de toate categoriile printre care de primă importanţă par să fie cele 6 submarine cu propulsie diesel de pe şantierele de la Mazagon şi cele 3 submarine dotate cu rachete balistice nucleare aflate în construcţie la Vizag.

Ce pot face americanii? Desigur, dispun de arama redutabilă a sancţiunilor, foarte importantă şi care poate provoca efecte serioase şi pe termen lung. O vor şi aplica? Teoretic, nu ar trebui să aibă niciun fel de reţinere.

Practic, însă, chestiunea pare să fie cu mult mai delicată în actualul context din zonă în care oricând poate izbucni un conflict cu Iranul şi nu numai, astfel încât e nevoie vitală fie şi numai ca rutele din Oceanul Indian să rămână deschise şi fără probleme, tocmai pentru a nu limita acţiunea flotei americane de acolo.

Posibil? Sigur că da, numai să vedem când anume.

Între timp, ruşii (exact cum fac şi chinezii pentru toate ţările de pe trasele Noului Drum al Mătăsii), avansează argumente, propuneri şi proiect ce pot evolua sub cupola de securitate a acestui tip de demers complex, cu o faţetă militară dar care să susţină credibilitatea realizării noilor mari rute de comunicare. Pentru India, Rusia vine cu proiecte de conectivitate între Chennai şi Vladivostok, cu cooperare directă între regiunea Tamil Nadur şi resursele ruseşti din Extremul Orient şi terminarea centralei nucleare de Kudamkulam.

Cine va învinge? Foarte greu de anticipat. Dar şi acest scenariu, oricât de complicat ar fi el, trebuie aşezat într-un cadru mai larg, cel în care SUA îşi pun acum întreaga forţă de convingere pentru a opri diversele state-pieţe majore de altădată în care vindea armament pe sume colosale, să iasă de sub umbrela lor şi să adopte alte soluţii. Aceste „alte soluţii“, într-o primă etapă, mai ales pentru statele subdezvoltate, a însemnat, din motive politice, să înlocuiască un furnizor cu altul, opţiune adesea combinată, cum este cazul unor ţări din Africa, cu stimulul economic oferit de China, spre exemplu, cu credite generoase sau facilităţi pe perioade lung. Mai nou, situaţia a evoluat şi ponderea s-a deplasat pe favorizarea contractelor de armament care presupun nu numai fabricarea unor componente pe teritoriul naţional al ţării cumpărătoare, ci şi transferul de tehnologii sau chiar, vezi Turcia şi India, constituirea de companii mixte de producţie a unor produse naţionale care să poată ulterior să iasă la export.

În acest context, problema suplimentară pentru americani este iniţiativa europeană de apărare care, practic, propune redirecţionarea fondurilor de achiziţie de acum (cu care se cumpăra tradiţionalul echipament american) înspre cercetare şi dezvoltare pentru industria europeană de armament. Şi americanii au dreptate să se îngrijoreze acum, după ce ani de zile, mai ales cu ajutorul Marii Britanii, încercaseră să frâneze sau să ridiculizeze orice iniţiativă legată de armata europeană care, în acest moment, vrea să se bazeze doar pe tehnologia de vârf creată pe continentul nostru, excluzând ţările exterioare UE. Politic, este încă un semn al dimensiunii reale a faliei create de Administraţia Trump în spaţiul euroatlantic.

Cine profită din plin? Evident, Rusia. Evident, China. Ţări-continent mereu în aşteptarea unui prilej care să le permită preluarea a încă unei pieţe de putere şi influenţă. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple este o slăbire sau o punere în pericol a legăturii transatlantice, dovedită axă vitală pentru construcţia europeană de până acum. Turcia este primul exemplu de ţară NATO care începe să pună probleme de securitate. Iată, India poate urma pe listă, adăugându-se Egiptului, cea mai mare ţară musulmană ieşită din orbita influenţei americane. 

Dar e posibil ca americanii să aibă dreptate spunând pe toate canalele de comunicaţie de care dispun că nu există motive de îngrijorare deoarece atât Rusia cât şi China sunt în pragul prăpastiei, se află în criză economică profundă şi au o armată de carton vopsit. Se poate, de ce nu, şi atunci nu mai avem de ce să ne facem griji.

Oricum, altceva decât să aşteptăm nu avem ce face, că de întrebat, sigur că, la acest nivel, nu ne întreabă nimeni.