O lume nebună

Base-jumping, o istorie veche din epoca medievală, şi alta modernă de 85 de ani Iuri Kuznitzov, un rus împătimit de base-jumping, a sărit recent de pe o stâncă aflată la 250 de metri

Base-jumping, o istorie veche din epoca medievală, şi alta modernă de 85 de ani

Iuri Kuznitzov, un rus împătimit de base-jumping, a sărit recent de pe o stâncă aflată la 250 de metri înălţime în Lacul Roşu din Croaţia. Performanţa a fost realizată într-un sălbatic cadru natural, la sud de oraşul Imotski, pe data de 24 mai. Kuznitzov este unul dintre cei şase săritori internaţionali de base-jumping care s-au încumetat să se arunce de la mare înălţime în Lacul Roşu, fără permisiunea autorităţilor croate. În tulburătoarea istorie a acestui sport extrem, inventat de americanul Carl Boenish, performerii au sărit mai uşor peste abisuri decât peste zidul interdicţiilor impuse de oficialităţi. S-au retras, atunci, în underground şi se întrec vitejeşte cu ceea ce oamenii obişnuiţi consideră imposibil.

Prima menţiune a paraşutelor în textele scrise provine din secolul XII. Acrobaţii chinezi de la acea vreme foloseau un fel de miniparaşută asemănătoare cu cele folosite pentru încetinirea unor căderi - de la mult mai mică înălţime - la antrenamentele de gimnastică. Mai târziu, în Europa veacurilor XIV-XVI, au apărut două grupuri de săritori supranumite "Săritorii de pe turnuri". Un grup a experimentat paraşutele empirice pentru a scăpa din flăcările care au înghiţit înalte turnuri medievale în vechime. Un alt grup a dorit, pur şi simplu, să zboare precum păsările, folosindu-se de mijloace care să semene cu aripile. Mulţi experţi nu cred însă că astfel de sărituri au fost vreodată efectuate. Totuşi, săritorii din turnuri sunt menţionaţi de mult prea multe ori în cronici pentru a fi complet ignoraţi.

Primul săritor cunoscut în istorie

Naşterea base-jumpingului o reprezintă însă spectaculoasa săritură a lui Frederick Law de pe Statuia Libertăţii, care a avut loc în 1912. Acelaşi săritor a rămas înscris în istoria acestui sport extrem cu "lansări" de pe Podul Brooklin şi de pe clădirea Bankers Trust Building. În 1913, un alt neînfricat american, pe nume Stefan Banic, a sărit de pe o clădire de 41 de etaje. El lucra la Oficiul pentru Patente şi Invenţii şi a vrut să le arate şefilor că paraşuta pe care tocmai o proiectase era eficientă. Dar o paraşută mai performantă - cu deschidere rapidă - a fost inventată de un rus. Pentru testarea acesteia, Vladimir Ossovski - student la Conservatorul din Sankt Petersburg, a sărit de pe un pod cu înălţimea de 55 de metri. Tânărul rus a sărit şi de pe podul cel mai înalt de peste Sena, dar autorităţile franceze nu i-au permis o săritură de pe Turnul Eiffel. Este primul incident din istorie între un base-jumper şi oficiali. Avea să fie urmat de nenumărate interdicţii, nerespectate de foarte multe ori…

Începe febra săriturilor

Carl Boenish şi-a început cariera de săritor în 1960, aruncându-se în Lacul Elsinore (California). La acea vreme lucra ca inginer pentru Hughes Corporation. Într-o zi din vara anului 1966, el a auzit o poveste stranie care i-a schimbat cursul vieţii. Doi săritori temerari, Michael Pelky şi Brian Shubert, s-au aruncat cu paraşuta de pe vârful El Capitan, din Parcul Naţional Yosemite. Au sărit - cot la cot - într-o duminică după-amiază. Au fost aruncaţi de vânturi de perete, dar au ajuns vii la sol. Pelky s-a ales cu glezna luxată şi Shubert cu piciorul rupt şi amândoi cu numeroase julituri. Dar a fost un triumf. Boenish a fost impresionat de povestea lor pe care a hotărât s-o folosească într-un film. A urmat saltul lui Rick Sylvester de pe El Capitan (în 1973). Doi ani mai târziu, Owen Quinn sare de pe World Trade Center (din New York).

Base-jumpingul devine deja o modă, iar termenul în sine devine consacrat. Amatorii de senzaţii tari sar de pe zgârie-nori în toată lumea. Autorităţile se opun, sunt angajaţi paznici care să pună stavilă "nebunilor". Doar ţările nordice finanţează construcţia de schele în scopul de a scădea riscurile pentru împătimiţii base-jumpingului.

Epoca modernă BASE

În 1975, Boenish filmează sărituri riscante la Yosemite efectuate de trei "jumperi". Este un moment crucial în istoria base-jumpingului. Începe "era modernă" a săriturilor de pe un obiect fix. Diferenţa constă în faptul că tentativele solitare de până atunci au devenit un sport comun, care tocmai s-a născut. În 1984, Carl Boenish sare de pe Zidul Troliilor (în Norvegia) şi intră în Cartea Recordurilor pentru această performanţă. După două zile, el vrea să repete săritura, dar încercarea îi este fatală. De-a lungul timpului, peste 100 de membri ai comunităţii de base-jumping şi-au pierdut viaţa, dar tragediile nu au făcut ca acest sport să-şi piardă atracţia, în pofida riscurilor mortale. Salturile au fost declarate ilegale în multe ţări, ceea ce a dus la încetarea acestora în parcuri naţionale şi oraşe. Comunitatea s-a repliat în underground. Din această cauză sar nu numai profesioniştii, cu sau fără asistenţă. Accidente mai au loc din cauza unor lipse de cunoştinţe sau cauzate de neglijenţă.

Carl Boenish, părintele "nebunilor"

Base-jumpingul este un sport extrem care taie respiraţia. Potrivit definiţiilor de dicţionar, este vorba de o săritură cu paraşuta de la mare înălţime de pe obiecte fixe cu margini abrupte, fie stânci, prăpastii, clădiri sau antene. BASE provine de la iniţialele cuvintelor în limba engleză: Building (clădire), Antenna (antenă), Span (pod), Earth (stâncă). Denumirea sportului a fost stabilită - la 70 de ani după ce a avut loc prima săritură de acest fel - de către americanul Carl Boenish (foto). El este considerat părintele "Base-jumpingului" modern. Boenish a fost primul care a aplicat tehnici moderne de cădere de pe obiecte fixe. Disciplina sportivă constă în sărituri de pe obiective naturale sau artificiale. Prima competiţie oficială de Base-jumping a avut loc în Utah (SUA), în martie 1998.

S-a deschis sezonul festivalurilor britanice şi întreg Albionul se distrează pe cinste

Dacă spaniolii aleargă după tauri, finlandezii înoată cu femei gonflabile, iar italienii cântă arii din operă, britanicii când beau un pahărel de tărie inventează concursuri trăsnite şi se distrează făcând haz de cei care câştigă. În lunile mai şi iunie au loc în fiecare an cele mai nostime întreceri englezeşti, între care "Rostogolirea brânzei", din Gloucestershire, se bucură de cea mai largă populariate.

O rolă de 3,6 kilograme de brânză, bine legată cu două panglici colorate, se aruncă de pe vârful unui deal, pe o pantă aproape verticală, şi imediat zeci de concurenţi se "lansează" în urmărirea ei. Cine o prinde nu câştigă decât o diplomă, o sumă ridicol de mică, o sticlă de şampanie şi câteva ciocolate pentru copii, dar cursa după brânza rostogolită face adrenalina să curgă în valuri, iar distracţia spectatorilor nu are limite. Se râde cu lacrimi de zăpăciţii de concurenţi care adoptă posturi şi tehnici inedite, iar micile accidentări fac concursul să fie mai "picant", oferind valenţe eroice diplomelor obţinute cu preţul sângelui.

Tradiţie de secole

Concursul de alergat după brânză se practică în localitatea Cooper's Hill, din Gloucestershire, de câteva sute de ani. Iniţial era o întrecere între clienţii celor două cârciumi ale localităţii, fiecare plasată la una dintre extremităţile oraşului. Clienţii fideli celor două localuri se aflau mereu într-o nostimă rivalitate şi au inventat acest concurs pentru a testa cine se ţine mai bine pe picioare după o beţie de duminică. De la război încoace, festivalul a rezistat mai ales datorită turiştilor, care vin din lumea largă să asiste sau să participe la acest concurs original. Concurenţii ştiu că nu e uşor şi adeseori se rănesc, dar nici nu se gândesc să renunţe. De pildă, în anul 1997, câstigătorul a căzut în cap încă după primele tumbe şi apoi s-a rostogolit inconştient restul de 30 de metri, devenind câştigător, deşi a fost dus direct la spital.

Anul acesta a câştigat un poştaş

Concursul din 2007 a fost câştigat de poştaşul localităţii, Craig Carter, care în timpul cursei şi-a rupt o mână. Asta nu l-a împiedicat să zâmbească larg la final şi să întindă mâna zdravănă după mult-râvnita diplomă. Acum trei ani, el a păţit exact la fel, cu singura diferenţă că şi-a rupt cealaltă mână.

O singură dată concursul a fost anulat, în anul 2001, din cauza febrei aftoase, iar în anii din timpul războiului, în loc de brânză a fost folosită o rolă de lemn, care avea numai o mică bucată de brânză în interior, pentru ca întrecerea să-şi păstreze numele.

Râme vrăjite să iasă din pământ

Chiar înainte de alergarea brânzei, britanicii s-au distrat vrăjind… râmele. În mica localitate Blackawton, din West Country, toată lumea participă la acest concurs ce presupune să scoţi la suprafaţă cât mai multe râme folosind orice metodă în afară de săpat.

Sute de concurenţi se îmbracă în haine de carnaval şi, după ce trec prin oraş, alcătuind o mică procesiune comică, se opresc pe tăpşanul de la marginea localităţii. Acolo, timp de câte 15 minute, fiecare încearcă să adune cât mai multe râme, având la dispoziţie o suprafaţă de numai un yard pătrat, adică mai puţin de un metru pătrat. Unii cântă, alţii spun incantaţii magice, mângâie pământul sau toarnă bere şi soluţii cu usturoi, fiecare după cum îl taie capul. La final, câştigă cine are mai multe râme în borcan.

Pasiune şi distracţie fără margini

La cele două hanuri din Blackawton se fac pariuri şi se discută luni de zile care este cea mai bună parcelă, deşi zona unde are loc întrecerea este mereu aceeaşi. Recordul absolut a fost de 149 de râme, dar oamenii spun că judecătorul Big John Skuse a trişat atât de mult încât ceilalţi participanţi l-au dat în judecată. De obicei, se câştigă cu 30 - 40 de râme. Procesul "recordmenului" a avut loc chiar în sala de tribunal locală. Martorii au povestit cum curgeau râmele din sticla de apă, din pălărie şi din pantaloni, iar la proces s-a râs chiar mai tare decât la concurs. Bineînţeles, "trişorul" şi-a dat singur amendă şi toată lumea a fost mulţumită.

Târgul fermierului, olimpiada porcilor

Presa britanică a semnalat zilele trecute o vie dezbatere care s-a iscat anul acesta la o altă distracţie locală, numită pompos "Târgul fermierului". În fiecare zi din săptămâna dedicată distracţiei, cel mai important eveniment a fost cursa celor patru purceluşi. Animalele sunt dresate special pentru acest eveniment şi, cum se văd la linia de start, cum o pornesc într-o alergare nebunească, ştiind că la capăt îi aşteaptă o troacă plină cu mâncarea lor preferată. Copiii primesc un soi de bilete de loterie, pe care este scris un singur nume, al unuia dintre purcei. Când cursa se termină, copiii care au fost "susţinătorii" purcelului învingător primesc o mulţime de jucării.

Problemele de anul acesta n-au fost legate însă de premii. Copiii au fost mulţumiţi, pentru că fiecare purcel a câştigat măcar o dată. Controversele s-au ivit când s-a aflat care era soarta "atleţilor": ei urmau să devină felul principal la festinul de la sfârşitul târgului. După discuţii aprinse, purceii olimpici au fost cumpăraţi de un fermier milos, iar la festin s-a mâncat brânză.

Şi multe alte concursuri

În Tetbury, tot în Gloucestershire, are loc o cursă cu rucsacuri de lână în spate. Fiecare alergător trebuie să care cel puţin un balot de 27 de kilograme de lână, pentru a-şi dovedi rezistenţa la efort. Tradiţia datează din anul 1600, când o vizită a reginei Elisabeta I i-a stimulat pe fermierii locali să-i dovedească suveranei ce bărbaţi puternici sunt în Tetbury. În Egremont se fac concursuri de plăcinte cu carne de crab, care datează din anul 1267. Câştigă cine mănâncă cele mai multe plăcinte în numai 12 minute. În Norfolk se fac curse de melci de pădure, iar la Cambridge are loc tradiţionalul concurs de aruncat cu boabe de mazăre. Britanicii sunt foarte mândri de festivalurile lor şi consideră că viaţa fără astfel de prilejuri de destindere ar fi mult mai tristă şi mai plictisitoare. "Aşa suntem noi, britanicii, excentrici!", spune plin de mândrie doctorul psiholog Lesley Prince, unul dintre susţinătorii grupului care reface, an de an, luptele războiului civil, la care participă anual peste 1.000 de "combatanţi". "Prosteala de duminică ne ajută să ne păstrăm simţul umorului, fără de care n-am mai fi britanici", ne asigură el.