Pe timp de pace, de creştere economică, atunci când există sentimentul de siguranţă pe care ţi-l conferă predictibilitatea unuia sau altuia dintre modelele de dezvoltare, atunci, fireşte, apare tentaţia unei construcţii structurate în jurul unui centru major de decizie care să ordoneze realitatea în spaţii concentrice din ce în ce mai ample. Spaţii care să fie şi din ce în ce mai unitare tocmai pentru că există şi tentaţia puterii centrale de a-şi asigura expandarea de forţă spre marginile construcţiei, de regulă, poate tocmai din cauza distanţei, mai puţin predictibile şi mai supuse interferenţelor cu alte zone de putere, niciodată indiferente, câteodată chiar de-a dreptul ostile.

Un timp cu regulile sale specifice care derivă din acestă logică unificatoare imperială şi care, ca întotdeauna în istorie, tinde să fie perceput diferit în funcţie de apropierea sau depărtarea de centru, de statutul de cetăţean cu drepturi depline al imperiului sau de membru al unei comunităţi acceptate. Cu cât mai târziu, acceptarea se dovedeşte mai dificilă şi nivelul de acceptare este mai dificil de atins.

Un timp în care, la apogeul dezvoltării, nici măcar nu mai pune problema integrării populaţiilor nou venite, considerate drept argument esenţial la vitalitatea construcţiei prezente şi viitoare. Atitudine care se schimbă rapid în spaima faţă de străini, percepuţi din ce în ce mai tare ca invadatori sau/şi atentatori la sistemele de bunăstare, pe măsură pardigma de creştere a imperiului şi metropolei sale începe să sufere primele lovituri, când se clatină temeiurile încrederii în viitor.

Moment în care poate intra în funcţie al doilea scenariu, cel care teoretizează că, pe măsură ce criza economică subminează puterea central, apare şi un deficit de autoritate din ce în ce mai vizibil, dar care nu înseamnă neapărat şi o întărire automată a zonelor de margine, cum nici nu presupune o revenirea obligatorie la statutul statelor-naţiune. Cu atât mai mult cu cât, în noua structură a ordinii mondiale, interdependenţa politică este dată, vrând-nevrând, de cea economică, de imposibilitatea reală de a mai concepe o ţară organizată autarhic în afara circuitelor globale de comunicaţii, schimburi economice, a fluxurilor financiare integrate.

Atunci, care este avantajul de fi la margine de imperiu?

Explicaţia ţine tocmai de logica acestei lumi globalizate şi complet interdependente: ţările de margine îşi pot valoriza situaţia lor geostrategică de puncte nodale de reţea.

Sigur că o puteau face şi mai înainte, numai că, pe timp de pace, linişte şi boom economic, circuitele respective păreau fi un lucru natural şi de la sine înţeles, parte a unei ordini imuabile şi, ca atare, imposibil de pus (sau repus în discuţie). Nu mai e cazul.

Trăim un moment de uriaşă ruputură în structurile puterii pe plan mondial şi de reformulare a paradigmelor esenţiale ale acestei puteri. Tot acum, brusc, revine în forţă discuţia asupra frontierelor imperiilor şi începe, uitaţi-vă la ce se petrece acum în Ucraina, sau Irak, în Afganistan sau Siria: o dispută dramatică pentru controlul punctelor de contact, elemente strategice revalorizate de criză. Interesul tuturor marilor jucători se deplasează asupra acestor zone de contact, devenite esenţiale doarece dezechilibrarea sau dispariţia lor ar afecta grav fluiditatea marilor circuite, producând în imediat daune enorme directe şi colaterale.

Context în care România devine, în consecinţă directă, extrem de interesantă deoarece, mare atenţie la acest argument, este în mod real situată în punctul total al confluenţelor multiple între spaţiul UE şi euroatlantic şi cel al Uniunii Euroasiatice, ci al Mării Negre continuată înspre coridorul spre Marea Caspică dar şi, în egală măsură, către Orientul Apropiat.

Suntem singura ţară din spaţiul european şi euroatlantic care cumulează toate punctele de deschidere spre zonele în care, în acest moment, există împreunate conflictele cele mai ample sau cu potenţialul cel mai grav de dezvoltare din lume.

Fiecare dintre celelalte ţări de la graniţa de est a Europei dispun de propriile lor coridoare privilegate cu unul sau mai multe dintre spaţiile de care vorbeam, dar România le cumulează pe toate şi trebuie să joace pe această carte unică pe care i-o oferă noua paradigmă strategică, cu siguranţă dominată de spectrul extensiei conflictelor existente.

Exact în aceeaşi măsură, România mai deţine un argument-avantaj: poate fi punctul de pod pentru viitoarea construcţie. Care cu siguranţă că va urma, se discută şi se negociază acum deoarece politca, precum natura, are oroare de vid. Marii jucători ştiu că deciziile luate la masa tratativelor vor trebui să fie dublate de securizarea circuitelor de interconectare şi a punctelor nodale.   

Pare din ce în ce mai evident, din moment ce logica exinderii UE spre est este îngheţată cel puţin pentru următorii cinci ani, că măsura logică va fi punerea la punct a unui tip de plan major de securizare economică şi militară a ţărilor din est. Întrebarea este cine va fi desemnată ca fiind viitoarea ţară-punct de contact agreat între realităţile multiple de putere ce iau naştere acum şi entităţile UE şi NATO.

Va fi oare Polonia ca lider combinând situaţia de ţară de frontieră şi cea de lider al grupului de la Vişegrad? Posibil, dar expertiza sa pe spaţiul Orientului Apropiat este redusă, la fel cum şi visul de odinioară al Turciei de a îndeplini un rol de ţară-tampon pare să fie compromis pe lungă durată din cauza evoluţiilor politic interne şi a refuzului manifest al UE de a continua discuţiile despre aderare.  

Bulgaria? Posibil, dar şi aici există probleme legate de credibilitate internă şi de dependenţă certă faţă de Rusia în materie de supravieţuire energetică. De unde problema majoră, încă în suspensie şi cu un viitor totalmente incert, a conductei South Stream.

Tehnic, România este o opţiune extrem de valabilă. Este discutată ca atare. Se multiplică mesajele în acest sens.

Poate s-o şi facă? Răspunsul depăşeşte cu mult dimensiunea diplomatică deoarece, dacă tot am amintit paradigma specifică a noii ordini mondiale, asemenea poziţie de ţară-punct de contact înseamnă şi acceptarea statutului posibil, dar şi extrem de probabil, al unei ţări cap de pod şi în sens invers, adică prima sau una dintre primele spaţii deschise pentru investtorii venind din noile spaţii de putere.

Cu certitudine, România are în faţă un nou set de perspective. Conjuncturale? Posibil. Dar la nivelul acesta de joc politic, totul este conjunctural deoarece pariurile se fac (şi se ţin) pe baza credibilităţii şi predictibilităţii noilor posibili parteneri. De noi depinde să spunem şi să demonstrăm că suntem credibili şi predictibili într-un moment în care acestea sunt primele argumente pentru ca marea ofertă naţională să poată fi luată în seamă. Am trăit întotdeauna în nesiguranţa statutului de ţară de margine. Dar dacă am putea şi profita de asta, transformând totul într-un nou raţionament strategic naţional? Mai ales că foarte mulţi actori îşi doresc să audă asta. Acum. Nu mai târziu, nu altă dată, nu sub altă formă.