Atunci a fost vorba despre un proiect destinat salvgardării a ceea ce mai rămăsese din civilizaţia umană şi restartare a dezvoltării economice şi sociale la nivelul continentelor prin impunerea unui nou set de valori, cel pe care ţările fondatoare l-au înscris în Carta Naţiunilor Unite. Acum apar (sau urmează să apară în următoarele trei zile) chemări – în clar – care presupun o reluare a procesului de atunci, fie prin lansarea proiectului propus de Putin,  o reflecţie globală la nivelul de vârf al puterilor mondiale, fie sub forma deja coagulată pe care o va prezenta Trump prin atât de mult aşteptatul „Deal of the Century“ (pace în Orientul Apropiat), ele alăturându-se astfel demersului chinez al Noului Drum al Mătăsii, viziunea geostrategică a lui Xi Jinping.

Trei abordări care au în comun o certitudine: arhitectura instituţională creată după cel de-al Doilea Război Mondial s-a perimat şi ameninţă să se prăbuşească peste noi toţi, lăsând loc haosului. De ani de zile se discută faptul că instituţiile ONU sunt perimate şi, din această cauză, reduse doar la iniţiative formale sau transformându-se în centre de studii şi prognoze, toate superpolitizate şi anulându-se reciproc din cauza intereselor adverse pe relaţiile Nord-Sud şi Est-Vst. Sigur că cineva va trebui să facă ceva, dar care va fi proiectul pe care să se formeze consensul?

Abordarea lui Putin în discursul său de la Ierusalim (foto) este clasică, în sensul că abordează chestiunea prin intermediul diplomaţiei, cel mai flexibil dintre instrumente, solicitând organizarea unui summit excepţional la care să participe liderii celor cinci ţări membre permanente al Consiliului de Securitate în scopul de a răspunde „provocărilor de securitate contemporane”. Pentru a fi extrem de clar că despre refacerea ordinii globale este vorba, Vladimir Putin a ţinut să sublinieze paralelismul existent între momentul de la finele războiului şi acesta în care apare propunerea sa, formulată cu ocazia manifestărilor consacrate a 75 de ani de la eliberarea supravieţuitorilor din lagărul de concentrare nazist de la Auschwitz:

Un summit între ţările care au făcut cel mai mult pentru a înfrânge agresorul nazist şi pentru a crea ordinea mondială de după război ar juca un rol important în căutarea de răspunsuri comune la provocările şi crizele contemporane. Uitarea lecţiilor trecutului, diviziunile dintre noi în faţa ameninţărilor existente sunt lucruri care pot avea consecinţe teribile. Trebuie să avem curajul nu numai să vorbim despre ele, ci să şi facem tot ce este posibil pentru a apăra şi păstra pacea

a spus Vladimir Putin. Nu a mers mai departe, adică nu a anunţat şi o agendă minimală de subiecte pe care ar dori să le discute cu omologii săi – în fapt, singurii oameni politici care contează la nivel planetar subliniind doar că cei cinci „au o responsabilitate deosebită în a asigura dezvoltarea durabilă a omenirii“. Avem deja primele răspunsuri oficiale:

ONU încurajează în principiu relaţiile amicale între toate statele membre. În consecinţă, în mod evident, este binevenit orice efort vizând facilitarea discuţiilor între cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate

Farhan Haq, purtător de cuvânt al Secretarului General al ONU

China susţine propunerea părţii ruse de a organiza un summit între ţările membre al Consiliului de Securitate, iar partea chineză este dispusă să deschidă comunicarea şi coordonarea pe acest subiect cu Rusia şi ceilalţi membri ai Consiliului de Securitate

Hua Chunyiang, purtător de cuvânt al Ministrului chinez al Afacerilor Externe

Al doilea plan cu implicaţii globale majore va fi prezentat de Donald Trump în următoarele ore sau zile, până marţi, mai precis înainte de vizita la Washington a lui Netaniahu. În general, comentatorii sunt de acord să spună că, de principiu, planul de pace fiind refuzat de palestinieni, singura sa şansă este să fie impus în zonă cu toată forţa de care dispune America susţinându-şi până la capăt aliatul israelian, cu toate consecinţele posibile. Din ceea ce ştim până acum, chiar dacă oferta economică ar fi foarte interesantă şi promiţătoare (un ansamblu de peste 50 de miliarde de dolari), condiţionalităţile politice, dominate de menţinerea recunoaşterii Ierusalimului drept capitală unică şi indivizibilă a statului Isarel precum şi recunoaşterea ca parte a teritoriului Israelului a zonei unde se află amplasate locuinţele construite ilegal de colonişti (deci schimbarea hărţii Israelului aşa cum este recunoscută oficial la ONU) ar putea să constituie motive de declanşare a unei stări conflictuale care să se adauge peste întreg dezastrul din regiune. Deja, liderul palestinian Mahmud Abbas a spus că este gata să ordone demisia întregii sale administraţii, forţând astfel Israelul să preia în întregime responsabilităţile de rigoare, denunţându-i apoi pe israelieni ca putere de ocupaţie. Iar suveranul haşemit, cel mai moderat dintre liderii lumii arabe, a avertizat că propunerile conţinute în „Deal of the Century“ ar putea pune sub semnul întrebării acordul istoric dintre Iordania şi Israel.

Întrebarea este dacă acest plan american va fi susţinut deschis, prin toate mijloacele, de alte state arabe influente în ideea că ar contribui la creşterea nivelului de securitate în zonă. Cine s-ar putea pronunţa în acest sens, pe care aliaţi în zonă s-ar putea baza Administraţia americană? Acum, posibil, s-ar putea să vedem logica profundă a solicitării exprese formulate de Trump ca NATO să se implice mai multe în Orientul Mijlociu. Deja NATO a acordat statutul specific de Major non-Nato Ally MNNA (aliat major ne-membru)  Israelului, Egiptului, Iordaniei, Bahreinului (acolo unde se află flota americană din zonă) şi Kuweitului, Quatarul - ţara unde se află CENTCOM – comandamentul american din Orientul Apropiat – are calitatea de candidat oficial la statutul de membru. Se vor împleti toate astea într-o viziune de securitate acceptabilă şi, mai ales, realizabilă în teren? Vom vedea foarte rapid reacţiile.

În fine, avem cel de-al treia proiect global, cel chinez, cu rutele sale terestre şi maritime care deja sunt o concretizare a viziunii lui Xi Jinping privind ordinea globală, pe baza unui raţionament făcut pe baze de cooperare economică. Miza, într-adevăr spectaculoasă, este să ofere o propunere de angajare prin cooperare în primul rând ţărilor sărace sau în curs de dezvoltare aflate de-a lungul traseelor respective. Dimensiunile proiectului sunt faraonice şi, chiar dacă realizările în unele puncte sunt absolut specatculoase (vezi, spre exemplu, ce dezvoltare de sisteme de infrastructuri a permis în Serbia), tot ansamblul depinde la modul absolut de puterea de rezistenţă a economiei chineze, singurul motor real care împinge prosperitate în sistem. Tocmai datorită acestei relaţii de dependenţă absolută întrebarea este de a şti cât este de sustenabil în condiţiile unei crize economice globale sau, şi mai grav, a combinaţiei între aceasta şi o serie de conflicte determinate de mutaţii de populaţii din cauza catastrofelor climatice generatoare de insecuritate alimentară şi sărăcie endemică.

Trei proiecţii, trei proiecte, trei fantezii globale sau trei formule de speranţă?