Dar, evident pentru toată lumea, a fost mult mai dificil ca în trecut, diferendele existente au marcat relaţiile bilaterale şi au ameninţat credibilitatea construcţiei, astfel încât a fost necesară constituirea grupului special de reflecţie asupra modului în care NATO se va restructura în viitor pe termen mediu şi lung. Însă, slavă Domnului, în afara unor incidente precum cei câţiva lideri suprinşi comentând, vizibil amuzaţi, că Trump şi-a anulat conferinţa de presă (poate, dacă e să dăm crezare unor legende urbane, pentru a nu fi pus în situaţia de a comenta documentul pentru impeachment elaborat de Camera Reprezentanţilor), mesajul final a fost totuşi în linia dorită de organizatori. Conţinând prelungirea semnalului de alarmă privind Rusia şi deschizând o uşă prin care au trecut îngrijorările privind politica Chinei care ar putea deveni o sursă directă de ameninţare la adresa Alianţei.

Numai că, de câtva timp, mizele strategice şi-au schimbat natura, cele economice devansând cu mult temerile legate de dezvoltările militare. Motivul este simplu: statele membre NATO şi UE îşi menţin aproape neschimbate preocupările mai vechi în domeniul securităţii militare, aproximativ aceleaşi din perioada Războiului Rece în ce priveşte ambiţiile Rusiei), dar au schimbat centrul de greutate al preocupărilor pe zona proiectelor economice strategice, cele care se dezvoltă în acest moment drept noi fundamente pentru alianţe de supravieţuire în caz de nevoie.  Şi, dintre acestea, prioritare sunt raţionamentele şi proiectele în domeniul autonomiei energetice imaginate ca factor de putere şi influenţă naţional, regional şi continental.

În acest sens, priviţi la jocul teribil de interesant care se poartă în domeniul energetic, aş spune aproape indiferent sau chiar urmând direcţii contrare marilor linii politice directoare anunţate de cele două alianţe din care facem parte. Astfel, de mai mulţi ani, se construiesc conductele de transport de gaze între Rusia şi Europa pe cele două mari linii, la nord – sistemele North Stream cu Germania - şi la sud cu Turcia (acesta urmând să preia şi producţia oferită de statele din jurul Mării Caspice). Aceasta din urmă trecând prin Grecia pentru a ajunge, via Serbia, în Ungaria, marele punct de depozitare şi translaţuie spre Europa Occidentală. În cazul amândoura, este foarte limpede că, din punct de vedere al securităţii energetice, calculul a fost de scoatere din joc cât mai completă a vechilor circuite de transport părin Polonia sau Ucraina pentru a crea noua linie care face din Germania şi Turcia cele două hub-uri strategice înspre care este direcţionată producţia rusească şi care vor putea opera redistribuiri ulterioare, decizii strategice pentru viitorul pe termen mediu şi îndelungat.

Consecinţele generale, în termeni de securitate, ar putea fi extrem de importante, schimbând ecuaţia de putere în întreg spaţiul european şi, mai larg în cel eurasiatic şi influenţând notabil relaţiile de solidaritate euro-atlantice, posibil contribuind la o scădere a importanţei ofertei americane de a asigura independenţa energetică a Europei, fie implicând companiile proprii în zone de extracţie, fie eventual transportând GPL cu gaziere de mare capacitate în porturi franceze. Pentru Atlantic Council, Maik Gunther comneta (5 noiembrie 2019):

NorthStream 2 va face din Germania o ţară de tranzit mai puternică pentru gazul natural. Spre exemplu, va creşte volumul de tranzit prin Germania la 12 miliarde metri cubi în 2030...Vor exista şi schimbări semnificative în cazul gazelor importate din Norvegia. NorthStream2 va reduce cantitatea de importuri europene de LPG...cu aproximativ 30 milaarde metri cubi în 2030”.

Iată de ce toată lumea aştepta să vadă care urma să fie decizia vitală a Danemarcei, ţara de care depinde absolut totul deoarece trabuia să ia o hotărâre extrem de dificilă ca stat membru NATO şi UE, permiţând începerea constrcţiei conductei NorthStrean2 în zona sa economică exclusivă. Era evident că miza nu mai era numai economică, ci în primul rând politică, poate una dintre cele mai dificil de luat hotărâri din ultima perioadă. Danemarca a decis pe 30 octombrie să acorde permisul de construcţie, astfel încât lucrările sunt în plină desfăşurare, respectându-se ritmul de lucru anunţat iniţial (3-4 km de conductă zilnic) , ceea ce înseamnă 6-8 săptămâni pentru fiecare dintre cele două conduce, fiind deja realizaţi peste 2100 km (adică 87% din traseul total). Construcţia este finalizată în apele Rusiei, Finlandei şi Suediei şi în cea mai mare parte din circuitul aflat în apele teritoriale ale Germaniei. 

Sancţiuni (măcar americane) împotriva ţărilor europene implicate? Preşedintele Trump rămâne evaziv asupra subiectului, afirmând că SUA nu au decis încă aşa ceva: “Cred că este o problemă. Dar este o problemă pe Germania va trebui s-o rezolva singură, s-ar putea ca pentru Germania să nu fie o problemă. De fapt, sper căâ nu. Dar vom vorbi despre acest lucru”, a afirmat Trump la conferinţa de presă alături de Angela Merkel înaintea Summitului de la Londra.

Este posibil ca americanii să fi făcut un pas înapoi? Nu în cazul conceptului general de întărire a prezenţei lor militare în zona Polonia-Ţările Baltice, lucru confirmat în comunicatul final al Summitului de la Londra, fără însă să aflăm care sunt angajamentele efective în ce priveşte numărul de efective şi tehnică trimise în zonă. Dar este cert că, din nou, atenţia NATO se îndreaptă spre zona de nord. Dar construcţia NortStream 2 merge deocamată mai departe (finalizare până la începutul anului viitor, speră responsabilii proiectului) şi urmează să vedem dacă raţionamentul NATO cuprinde acum şi acţiuni specifice de asigurare şi reasigurare a securităţii energetice a ţărilor respective care pot fi afectate de scăderea sau chiar dispariţia fluxurilor de gaz rusesc pe circuitele polonez şi ucrainean.

Este posibil ca nu toate cărţile să fie jucate, de aici şi reţinerea americană? Posibil. Căci se aşteaptă rezultatele proximei reuniuni de la Paris a grupului de state în formatul Normandia care ar putea să deblocheze situaţia generată de conflictul din Ucraina şi nerespectarea Acordurilor de la Minsk. Şi, în consecinţă, să se ajungă la soluţionarea şi celeilalte probleme, cea a tranzitului de gaz rusesc prin Ucraina în condiţiile în care negocierile de la Bruxelles asupra prelungirii ccontractului care expiră acum, pe 31 decembrie, sunt în impas.

Deocamdată, Franţa şi Germania deţin cheile soluţiei pe care o negociază cu Rusia, iar perspectiva în care o fac este, după părerea mea, cu mult mai amplă şi cuprinde şi alte construcţii de viitor. Oferind cui şi pe cât timp următoarele garanţii multilaterale de securitate energetică şi, de aici, de supravieţuire în reţea?