Magnanime, Rusia şi Turcia redeschid Orientul Apropiat pentru Franţa şi Germania

De multe luni se lucra la această întâlnire la nivel înalt găzduită de Turcia şi care reprezintă un eveniment cu semnificaţii cu mult dincolo de zona Siriei, Orientului Apropiat sau cea a relaţiilor diplomatice între cele patru ţări direct implicate.

Este o demonstraţie pe mai multe nivele a modului în care noul nucleu de putere din Orientul Apropiat, articulat pe alianţa strategică Rusia-Turcia, a devenit într-atât de evident şi relevant încât aduce aproape nu numai Iranul ca element-cheie în strategia de impunere a păcii pe care o încearcă a cum ruşii şi turcii în regiunile în care şi-au împărţit responsabilităţile, ci şi ţările din motorul european de dezvoltare, Germania şi Franţa. Ele au fost invitate magnanim să participe la ceea ce va fi reconstrucţia Siriei, preluând fiecare o parte dintre contractele de lungă durată pentru refacerea infrastructurii.

Numai că, măcar de data asta, pentru a înţelege exact semnificaţia momentului, nu trebuie să vorbim în primul rând de bani, ci despre marea acţiune de PR politic dusă de Kremlin şi de Ankara, fiecare pentru realizarea cât mai rapidă a agendei proprii de priorităţi naţionale, acţiune pentru care fiecare dintre actori avea nevoie, pe propriul său spaţiu de interese, de obţinerea unei recunoaşteri şi legitimări internaţionale. Totul în acest context regional atât de fluid în care retragerea în cochilie promisă şi realizată de Preşedintele Trump a lăsat un evident vid de putere în care controlul spaţiului sirian a fost preluat de Rusia-Turcia-Iran. Dar asta, până acum, era echilibrat oarecum de cealaltă triadă de securitate formată de SUA-Israel-Arabia Saudită. Echilibru care, în acest moment, este extrem de serios ameninţat de asasinarea comandată politic a ziaristului saudit în consulatul din Istanbul, eveniment care pune SUA într-o poziţie extrem de dificilă, mai ales dacă va vrea în continuare să folosească Arabia Saudită drept vârful de lance al unei coaliţii a statelor din Golf în cadrul unei probabile acţiuni militare împotriva Iranului. Greu de justificat de acum înainte o alianţă politică şi militară cu regimul saudit.

Drept care au apărut condiţii şi mai favorabile pentru ca preşedintele Erdogan să se prezinte drept apărătorul drepturilor omului, al breslei jurnaliştilor şi, în general, exponentul unei lumi musulmane luminate, iubitoare de pace şi deschisă contactelor cu Occidentul european, explicând în subsidiar de ce cealaltă relaţie, cea cu SUA, se află în acest moment la un nivel extrem de rece. Poate însă deveni Erdogan, aşa cum visează, liderul lumii musulmane tocmai pentru că va fi creditat ca având cheia care ar putea duce la liniştirea conflictelor intercomunitare din zonă tocmai pentru că, aşa cum spune el, este musulmanul care vine să vorbească coreligionarilor săi despre visul ridicării în prosperitate şi pace a unei părţi de lume aliniate sub steagul Profetului?

De ce nu, au zis câţiva dintre analiştii şi consilierii care pregătesc agendele viitorului. Argumentul lor se bazează pe eşecul în regiunea Orientului Apropiat al politicii americane de impunere prin forţă a „Pax Americana“ şi a proiectului subsecvent „Marele Orient Apropiat“. Remodelare ce s-a dorit începută în două colţuri a ceea ce trebuia să fie noua hartă de putere şi influenţă stabilă americană: Afganistan şi Irak.

Este oare posibilă noua soluţie care se desenează acum? Vom vedea, dar este limpede că se caută cu disperare o variantă de pacificare a zonei dublată, în imediat, de mari proiecte de reconstrucţie cu participarea unor ţări care să dea credibilitate celeilalte operaţiuni care va continua atâta timp cât va fi nevoie, adică impunerea păcii pentru a crea condiţiile necesare de repatriere a familiilor aflate acum în centrele de refugiaţi din Turcia (peste 3 milioane de persoane) dar şi a persoanelor care vor putea fi repatriate direct din Europa din momentul în care se va declara că teritoriul sirian devine „destinaţie sigură“.

Iar etalonul operaţiunii este şi va fi în perioada imediat următoare, modul în care va funcţiona acordul ruso-turc privind pacificarea regiunii Idlib, ultimul bastion al teroriştilor islamişti, fără a provoca o baie de sânge. Dacă se reuşeşte acest lucru, proiectul ar putea fi acceptat drept precedent ca posibil de aplicat, cu variaţiile necesare, şi în cazul unor alte regiuni sau ţări din regiune, poate Libanul, Irakul şi Yemenul cum spune unele surse politice din zonă, convinse că negocieri prealabile ar fi deja în curs.

Un semnal de forţă în acest sens (foarte asemănătoare cu un cec provizoriu în alb) mi se pare a fi declaraţia făcută de Preşedintele Emmanuel Macron:

„Ne bazăm pe Rusia pentru a exercita o presiune foarte clară asupra regiunii care-i datorează supravieţuirea pentru a se gararanta o încetare a focului stabilă şi durabilă la Idlib.“

Interesant, deoarece, în termenii acordului ruso-turc, securitatea la Idlib, cel puţin în zona pacificată până în acest moment, este asigurată de poliţia militară rusă. În plus, dacă vorbim de precedent care să transmită un mesaj în întreaga lume musulmană, interesant este apelul din documentul final adoptat de cei patru şefi de stat şi guvern în care se „subliniază necesitatea de a crea în Siria toate condiţiile pentru a permite reîntoarcerea voluntară, în securitate, a refugiaţilor“. Iar pentru a arăta foarte limpede că, în fapt, a fost vorba despre o conferinţă de pace asupra Siriei, Preşedintele Erdogan a ieşit cu mesajul pentru viitorul politic al ţării afirmând că „doar poporul sirian“ va trebui să decidă soarta Preşedintelui Assad:

„Voinţa care va determina soarta lui assad este voinţa poporului sirian. Ansamblul poporului sirian din interior şi exterior este cel care trebuie să ia o hotărâre.“

Mesaj vital pentru Siria, dar, în aceeaşi măsură, pentru Afganistan sau Irak dar şi pentru câteva ţări din zona Golfului, spre exemplu.

Am ales poza din deschiderea articolului pentru valoarea simbolică a mesajului care s-a dorit transmis, în lumea musulmană în primul rând, apoi la nivel internaţional. Valoarea ei ei dată prin prezenţele de pe scenă dar şi prin excluderea, cu valoare simbolică la fel de importantă, a prezenţei SUA. Întrebarea - deocamdată fără răspuns - este dacă se va putea merge pe această soluţie, în absenţa SUA, fără a se alimenta şi mai tare conflictele globale şi atât de complicatele confruntări regionale din Orientul Apropiat? Iar a doua întrebare este dacă alianţa aceasta pentru Siria nu este gândită pentru a însemna cu mult mai mult şi pentru a merge cu mult mai departe pe drumurile geopoliticii energiei în detrimentul geografiilor de putere trecute, îmbătrânite şi depăşite.