Context

Diferitele programe de descurajare nucleară din adâncurile regiunii Indo-Pacific nu pot fi luate în considerare izolat sau doar unul în raport cu celălalt. Există un context strategic larg şi complex în deciziile Chinei, Indiei, Pakistanului sau Coreei de Nord de a investi în programele de arme nucleare lansate de pe submarine, sau ale Statelor Unite şi ale Rusiei de a-şi moderniza propriile capabilităţi în acest sens, şi chiar ale aliaţilor SUA – în special Japonia şi Australia – de a-şi asigura anumite avantaje în războiul anti-submarine (anti-submarine warfare, ASW).

Strategia nucleară nu poate fi tratată separat de concurenţa maritimă pe mai multe straturi care implică totul, de la disputele teritoriale la exploatarea resurselor până la operaţiunile navale convenţionale. Competiţia pentru putere şi control în Marea Chinei de Sud nu ţine pur şi simplu de peşte, resurse energetice, naţionalism şi istorie, ci are o influenţă asupra echilibrului puterii militare şi a perspectivelor de constrângere sau descurajare într-o criză, până la nivel nuclear. Între timp, investiţiile chinezeşti şi americane în tehnologii avansate – cum ar fi cercetarea în domeniul calculatoarelor cuantice, inteligenţa artificială, sistemele autonome şi noile tehnici de detectare – fac parte dintr-o competiţie strategică mai largă, legată parţial de descurajarea în domeniul maritim.

Submarin nuclear chinez din clasa Jin, 2019. Sursă foto: Sidney Morning Herald

În acest context, pentru a îngrădi emergenţa aproape de necontrolat a Chinei, Australia, Marea Britanie şi Statele Unite au anunţat formarea unui nou parteneriat trilateral de securitate, AUKUS, al cărui prim pas se vrea a fi livrarea unei flote de submarine cu propulsie nucleară către Australia, stat care, de altfel, are mare nevoie de o flotă de submarine moderne pentru a le înlocui pe cele mai vechi din clasa Collins, astfel încât să-şi poată asigura securitatea liniilor de comunicaţii maritime într-o regiune a Indo-Pacificului din ce în ce mai volatilă. Viitoarele submarine vor trebui să opereze mai departe de casă, inclusiv în Marea Chinei de Sud. Din păcate, submarinele care fac subiectul acestui acord nu vor intra în funcţiune mai devreme de sfârşitul anilor 2030, dat fiind faptul că AUKUS se concentrează pe schimbul de tehnologie, care este diferit de vânzarea tradiţională de arme. Însă transpunerea în realitate a acestei tranzacţii va întâmpina unele piedici de natură duală, atât politică, cât şi tehnică. AUKUS a fost primit cu ovaţii foarte vocale mai degrabă de către susţinătorii oricărei strategii americane decât în statele fondatoare ale alianţei, în special de către Australia, care, deşi beneficiară netă a acestui parteneriat este foarte conştinentă de tipul de provocări şi situaţii pe care va trebui să le gestioneze în viitorul apropiat şi mediu.

Submarinele cu propulsie nucleară oferă diferite avantaje militare faţă de submarinele diesel franceze pe care Australia intenţionase iniţial să le achiziţioneze. Dincolo de aspectele tehnice, AUKUS este văzut în zona Asia-Pacific ca o manifestare fermă a angajamentului Statelor Unite faţă de regiune. Întrebările care se ridică, totuşi, sunt cele tehnice, legate de capacitatea şi capabilităţile australiene de a gestiona tehnologia ce urmează să o achiziţioneze, dar şi cele de natură legală care vor trebui să stabilească umbrela sub care va funcţiona viitoarea industrie nucleară a Australiei.

Două chestiuni elementare, Dr. Watson, dacă ar fi să îl parafrazăm pe celebrul detectiv Shelock Holmes, cel care avea un răspuns pentru toate dilemele.

Reglementarea politicii de neproliferare

În Australia, implicaţiile achiziţionării, operaţionalizării şi întreţinerii submarinelor alimentate cu energie nucleară au generat o amplă dezbatere politică, deoarece ţara de la antipozi este semnatară a Acordului de la Paris şi orice industrie nucleară sau care are o bază nucleară, fie ea civilă sau militară, este o privită ca o anatemă. “Vom continua să ne îndeplinim toate obligaţiile de neproliferare nucleară”, a declarat Scott Morrison, prim ministrul australian.

Scott Morrison, prim ministrul australian (mijloc). Sursă foto: ABC News.

Din punct de vedere tehnic, marina australiană trebuie să dezvolte o instituţie care să sprijine operaţiunile nucleare navale. Asta va dura câţiva ani. Pentru pregătirea de bază a unui marinar certificat să opereze pe un submarin nuclear este nevoie de minim doi ani iar pentru ofiţerii cu rang inferior perioada de pregătire este estimată între 2 şi 4 ani. Deoarece Australia a avut în ultimele trei decenii o pozitionare solidă non-proliferare nu are, deocamdată, un curriculum educaţional în acest sens şi va fi nevoită să introducă un regulator guvernamental privind acest aspect, legi, reglementări, politici. Este complicat. Este cu totul altceva decât un submarin diesel (aşa cum ar fi fost cele tranzacţionate din Franţa). De asemenea, va dura câţiva ani pentru a construi echipamente noi, adecvate tehnologiei cu propulsie nucleară. Acestor discuţii li se adaugă şi reglementările Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA), care va trebui să aducă anumite clarificări privind paragraful referitor la folosirea capabilităţilor nucleare în scopuri „non-militare” din INFCIRC / 153 Comprehensive Safeguards Agreement (Acordul cuprinzător de garanţii). Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT) interzice semnatarilor care nu au deja o bombă nucleară să construiască una. De asemenea, prevederile NPT dispun punerea materialelor nucleare sensibile, cum ar fi uraniul îmbogăţit (HEU), sub garanţii internaţionale, monitorizate de AIEA. Dar regulile au o lacună în ceea ce priveşte submarinele cu propulsie nucleară. Statelor li se permite să elimine materialele nucleare din garanţii dacă sunt destinate „unei activităţi militare neproscrise”, cum ar fi propulsia submarină. Niciun stat non-nuclear nu a testat vreodată această lacună – până acum. Doar şase state din lume – SUA, Marea Britanie, China, Franţa, India şi Rusia – operează în prezent submarine cu propulsie nucleară. Australia poate deveni al şaptelea şi are un anume tip de potenţial de generare a unui precedent. Dacă, totuşi, se va ajunge în situaţia în care statul de la antipozi va retrage materialul nuclear de sub tutela garanţiilor AIEA, acest precedent se va dovedi destul de periculos deoarece, în viitor, un stat care va dori să achiziţioneze arme nucleare – Iranul sau altele – ar putea calcula în mod rezonabil că, folosind precedentul australian, ar putea reduce costurile de eliminare a materialelor nucleare din garanţii la un nivel tolerabil. Chiar dacă sintagma „Australia nu este Iranul sau Brazilia” este convenabilă pentru aliaţii transatlantici sau cei din zona Indo-Pacific, din punct de vedere al diplomaţiei internaţionale este aproape irelevantă. O mare parte din restul lumii va vedea un dublu standard în a încuraja Australia să exploateze lacuna privind propulsia nucleară navală din NPT, în timp ce statele cu ideologie opusă occidentului (în special SUA), sunt sancţionate exact pentru acelaşi tip de comportament. Rezultatul este că acordul AUKUS va slăbi probabil valoarea de descurajare a garanţiilor AIEA şi va oferi un argument şi un precedent solid statelor care vor dori să îşi dezvolte propriile capabilităţi nucleare.

Controlul sau negarea mării? Dezbaterea SSN vs. SSK

Există deja un consens al opiniilor privind faptul că submarinele care funcţionează cu energie nucleară (SSN-uri în terminologie militară navală) sunt mai convenabile şi mai eficiente decât cele cu propulsie convenţională (SSK), deci Australia, din punct de vedere tehnologic (dar şi strategic, considerând angajamentul SUA în regiune) a făcut alegerea bună. Însă operaţionalizarea SSN-urilor ce urmează a fi achiziţionate sau construite depinde de patru întrebări-cheie.

           

Model de submarin din clasa Dreadnought care urmează să fie construit de un grup de companii britanice care include şi Rolls Royce. Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.

În primul rând, depinde ce îşi doreşte Australia să facă cu aceste submarine. Dacă rolul lor principal este de a sprijini America într-o posibilă confruntare cu China, atunci SSN-urile sunt probabil cea mai bună opţiune, deoarece sunt imbatabile în sarcina principală pe care SUA şi-ar dori ca aceste submarine australiene să o aibă, aceea de a localiza şi neutraliza submarinele chinezeşti chiar în bazele lor. Însă dacă rolul principal al noilor ambarcaţiuni este să apere Australia şi vecinii săi în mod independent, atunci discuţia este puţin mai complicată şi nu este, încă, foarte clar, dacă SSN-urile pot îndeplini cu succes acest rol. Însă dacă SUA rămâne o putere majoră în Asia, nu contează cu adevărat ce submarine are Australia, deoarece America va fi acolo. În schimb, dacă SUA nu rămâne o putere majoră în regiune, submarinele vor fi o parte vitală a tot ceea ce înseamnă capabilităţi de apărare australiene în faţa Armatei Populare de Eliberare (armata chineză). Considerând aceste aspecte, optimizarea flotei de submarine a Australiei este justificată şi oportună.

A doua întrebare se referă la modul în care Australia ar folosi submarinele în apărarea sa. Aceste nave de război pot face o mulţime de lucruri, dar rolul lor principal este acela de a scufunda navele şi submarinele adversarului. La rândul său, acest aspect este condiţionat de obiectivul operaţional maritim al Australiei: se doreşte controlul mării sau „negarea” acesteia? Dacă Australia doreşte să îşi proiecteze puterea pe mare, atunci trebuie să obţină controlul mării şi cel mai bun mod prin care acest scop poate fi atins este înzestrarea cu o flotă de submarine foarte performante, aşa cum sunt SSN-urile. În schimb, dacă se doreşte adoptarea aşa-numitei strategii de „negare” a mării, SSK-urile sunt foarte potrivite pentru acest scop şi mult mai accesibile ca preţ de achiziţionare şi costuri de întreţinere. Conceptul de „negare” a fost introdus de amiralul Stansfield Turner, comandant şef al Forţelor Aliate din Europa de Sud, care a explicat că această strategie constă de fapt într-un război de gherilă pe mare, în care comandatul navei îşi alege momentul şi locul atacului pentru a obţine efectul de surpriză maximă. „Negarea” (limitată) nu implică controlul şi proiecţia puterii pe mare, ci urmăreşte utilizarea acesteia la maxim, cu costuri minime. Această strategie se poate traduce prin lovituri punctuale, cum ar fi distrugerea rutelor maritime de comerţ sau întreruperea aprovizionării forţelor militare inamice din teatrele de operaţiuni."

Dacă SSN-urile sunt mai rentabile decât SSK-urile depinde de o a treia problemă, una mai degrabă legată de tehnicalităţi militare şi strategice. Este vorba de numărul de submarine pe care Australia le poate întreţine şi operaţionaliza în zonele-cheie ale unei eventuale confruntări. SSN-urile şi SSK-urile sunt dotate cu acelaşi tip de arme şi senzori, astfel încât oricare dintre cele două tipuri de submarine este la fel de capabil să scufunde o navă odată ce ţintele sunt în raza de acţiune. Astfel, numărul de nave pe care Australia le-ar putea elimina într-o ipotetică confruntare depinde de mai mulţi factori: numărul de submarine al flotei, numărul celor care sunt pregătite în orice moment să acţioneze şi timpul necesar acestor submarine pentru a ajunge în zona de acţiune şi pentru a reveni la bază. Din punct de vedere tehnic SSN-urile au o mică slăbiciune în faţa SSK-urilor, dat fiind faptul că cerinţele tehnice şi de siguranţă ale exploatării unei centrale nucleare sugerează că submarinele cu propulsie nucleară ar petrece mai mult timp în întreţinere decât cele cu propulsie convenţională, însă în ceea ce priveşte timpii de tranzit, SSN-urile sunt de departe mai eficiente şi, în teorie, perioada de autonomie este mult mai mare, acestea nefiind nevoite să realimenteze, însă în practică durata de timp pe care o poate petrece pe mare un SSN nu este mai mare decât a unui SSK, deoarece limitele-cheie pentru rezistenţă nu sunt combustibilul, ci oboseala echipajului şi cea de război, precum şi stocurile de arme.

Cea de-a patra întrebare este legată de eficienţa SSN-urilor odată ajunse în teatrele de operaţiuni. SSN-urile au avantaje tactice importante faţă de SSK-uri. Datorită vitezei lor de deplasare SSN-urile au o mai mare capacitate de a-şi urmări ţintele şi de a le neutraliza, în timp ce un SSK trebuie să aştepte ca adversarul să intre în raza lor de acţiune. Un SSN este, de asemenea mai silenţios, deci mai greu de detectat. Însă aceste avantaje cântăresc mai puţin dacă Australia nu doreşte – sau nu va fi nevoită – să acţioneze pe teritoriul adversarului (China). Într-un atac bine planificat şi executat asupra unui inamic, departe de bazele adversarului, avantajele nu vor mai consta în tehnologia superioară, ci în numărul submarinelor capabile să opereze la un momentul necesar şi oportun. Iar din acest punct de vedere, SSK-urile au un anumit tip de avantaj, deoarece atât costurile de achiziţionare cât şi de întreţinere ar fi net mai mici, pentru o flotă mai numeroasă, în comparaţie cu submarinele cu propulsie nucleară.

Anihilarea stă în numere”, dacă ar fi să îl cităm pe celebrul vice-amiral britanic, Horatio Nelson.

Orizonturi largi, ape întunecate

Având în vedere toate riscurile şi dilemele de ce ţările decid, totuşi, să împărtăşească tehnologia? De obicei, ţările îşi împărtăşesc tehnologia de ultimă oră atunci când partajatorul şi destinatarul se confruntă cu o ameninţare comună, iar partajatorul are încredere că destinatarul va rămâne un aliat pentru o perioadă îndelungată. În cazul AUKUS este evident că ameninţarea comună este China, iar această alianţă de sorginte anglofonă are menirea de a îngrădi şi contracara atât influenţa ideologică a Chinei, concurenţa economică considerată neloială cât şi un potenţial conflict militar. Timp de câteva decenii Australia a abordat o strategie duală, încercând să se acomodeze competiţiei crescânde dintre Washington şi Beijing. China este cel mai mare partener comercial bilateral al Australiei, iar SUA sunt cel mai dedicat şi de încredere partener de securitate pentru guvernul de la Canberra. Australia a trebuit să echilibreze tensiunea dintre relaţia sa economică cu China şi relaţia de securitate cu SUA însă recent, pandemia COVID-19 a înrăutăţit relaţiile Australiei cu China, iar aceasta din urmă a impus penalităţi comerciale Australiei. Prin semnarea AUKUS, se pare că Australia a ales să balanseze definitiv spre SUA.

Însă în ceea ce priveşte anunţurile şi acordurile privind partajarea tehnologiei, retorica este adesea mai optimistă şi mai avântată decât se dovedeşte a fi punerea în practică a respectivului acord. SUA şi India şi-au făcut publică Iniţiativa de Apărare pentru Tehnologie şi Comerţ (DTTI) cu aproape 10 ani în urmă, în 2012, şi încă sunt dificultăţi în punerea în practică a obiectivelor prevăzute. În 2006, chiar dacă fostul preşedinte american George W. Bush şi fostul premier britanic Tony Blair au anunţat împreună că SUA vor permite accesul Marii Britanii la codul sursă al avioanelor de luptă F-35, după amânări repetate, câţiva ani mai târziu SUA au refuzat să îşi onoreze angajamentul. Un alt exemplu este oferit de tranzacţia celor 79 de de avioane de luptă F-14 vândute Iranului, în anii 1970, de către administraţia lui Richard Nixon, regimului condus de Şahul Mohammad Reza Pahlavi. După Revoluţia Isalmică din 1979 SUA au renunţat la furnizarea pieselor de schimb pentru aparatele F-14. Însă la scurt timp după agresiunea Irakului asupra Iranului din 1980, SUA au început să furnizeze clandestin piese de schimb suplimentare Teheranului, ca parte a ceea ce va deveni scandalul Iran-Contra.

În plus, anunţul AUKUS a fost destul de vag. Statele fondatoare nu au stabilit dacă vor fi submarinele americane sau cele britanice care vor servi drept bază fie pentru viitoarele modele construite în Australia, fie pentru reînnoirea flotei insulare. Mai mult, anunţul include o perioadă de 18 luni pentru ca cele trei state să stabilească foaia de parcurs a procesului de partajare a tehnologiei privind propulsia nucleară.

În loc de final

France warns new Aukus alliance threatens security partnerships in  Indo-Pacific | South China Morning Post

AUKUS: Pactul trilateral SUA-Australia-Marea Britanie. Sursa: South China Morning Post

Dacă nu este deocamdată foarte clar unde se va ajunge, ştim care sunt premisele de la care plecăm.

Pentru Statele Unite, AUKUS are trei scopuri:

  1. este un semnal puternic că SUA doreşte să îşi consolideze relaţia cu Australia;
  2. serveşte drept un stimulent pentru a obţine o cooperare mai mare din partea Australiei (într-un potenţial conflict cu China, SUA vor avea probabil nevoie de bazele australiene, ceea ce va creşte, de asemenea, probabilitatea unui atac chinez);
  3. deţine potenţialul de a face din Australia un aliat mai implicat.

Pentru Australia, AUKUS reprezintă o garanţie ce are două avantaje distincte:

  1. pe de o parte semnalează alinierea mai strânsă faţă de interesele SUA în regiunea Indo-Pacific;
  2. în concordanţă cu Strategia de Apărare din 2020, creşte şi consolidează capacitatea Australiei de a se apăra. Dacă SUA vor rămâne angajate în regiunea Indo-Pacific, submarinele nucleare vor permite Australiei să fie un partener mai capabil. Dacă în următoarele câteva decenii SUA vor adopta o strategie mai izolaţionistă, capacitatea australiană de a-şi construi propriile submarine nucleare va îmbunătăţi capacitatea ţării de a se apăra singură.

***

Articol de Ioana Constantin Bercean, membru în Consiliul de Experţi LARICS - expert pe problematica Orientului Mijlociu.


Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.