Comportament obişnuit în logica strategică de piaţă promovată intens de SUA şi semnal pentru aliaţii din NATO că lucrurile sunt în schimbare în ce priveşte soliditatea relaţiilor la nivel de organizaţiei şi credibilitatea vorbelor care se vor spune la Madrid, atunci când se va discuta despre noul concept strategic al NATO.

Dar, dincolo de asta, marea miză nu se află aici, ci în formula nouă de construcţie pe care marii actori o încearcă în spaţiul asiatic, scopul fiind de a prelua controlul uriaşelor şi dovedit atât de productive teritorii, fostele colonii ale marilor imperii sau, pentru relativ mult timp în secolul XX, cu statut de dependenţă totală sau deosebit de accentuată faţă de SUA. aici introducând şi state care acum sunt în G7, precum Coreea de Sud şi Japonia.

Întrebarea este pe ce anume se bazează logica acestei noi construcţii în spaţiul indo-pacific: pe forţa militară care garantează statelor respective o umbrelă de securitate nucleară pe care să se bazeze pentru a-şi crea propriul lor drum de dezvoltare economică, fie pe expandarea ofertei chineze cu modelului oferit de proiectul Noului Drum al Mătăsii cu conexiunile deschise deja care înspre Europa, Africa şi chiar înspre Chile, în America de Sud.

Fiecare dintre proiecte ar fi trebuit să creeze pieţe de liber-schimb. Începând cu primul, cel care ar fi trebuit să fie Parteneriatul Transpacific (PTT) care cuprindea 12 ţări reprezentând 40% din economia mondială, tratat pe care americanii l-au negociat timp de aproape 10 ani, semnat de SUA în timpul preşedinţiei Obama.

N-a fost să fie.

Trump, în prima sa zi de mandat, retrage ţara din schemă. Imediat, americanii au avut parte de o replică care a durut foarte tare, mai doare şi acum tocmai pentru că demonstra că marile proiecte se pot construi şi fără consultarea sau participarea decidenţilor de la Washington.

Şi, astfel, surpriză, cele 11 ţări rămase din PTT au format CPTPP, Comprehensive and Progressive Agreement for Trans-Pacific Partenership. Şi aşa arată acum:

Surpriză majoră, pe 16 septembrie, China transmite oficial cererea sa de aderarea la CPTT. Exact ceea ce şi-ar dori să facă şi Indonezia, Filipine şi Thailanda. Dar şi, la fel de surprinzător, şi Marea Britanie.

Pe de altă parte, avem un alt - imens - spaţiu de liber schimb, cel mai mare din lume şi care, iniţiat de China, va începe să funcţioneze efectiv începând de anul viitor. Arată astfel, cu cele 15 ţări membre:

Dacă doriţi mai multe amănunte şi să vedeţi care sunt implicaţiile posibile, pe plan comercial, pentru UE ale acestui tratat, aveţi aici studiul făcut de unitatea specializată din Parlamentul European. Uniunea Europeană semnalează că interesul ei pentru regiunea respectivă este în creştere deoarece „centrul mondial de gravitaţie se mută acum către zona indo-pacifică, atât din punct de vedere economic cât geo-politic”, cum spunea Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene, prefaţând lansarea, joia trecută, a „Strategiei europene de cooperare în regiunea indo-pacifică”.

În principiu, se vorbeşte doar despre comerţ internaţional, se pun în balanţă raţionamente pro şi contra împotriva unor asocieri care duce la punerea împreună de capacităţi de transport materii prie şi mărfuri, răspunzând cererilor în continuă creştere şi generând un nou nivel de competitivitate strategică.

Dar, până în acest moment, doar despre competitivitate economică a fost vorba. Episodul submarinelor aruncă acum pe piaţă marele argument pe care-l oferă americanii şi britanicii, extrem de persuasiv în logica noii curse a înarmării pe care se bazează Noul Război Rece şi care riscă să zdruncine temeliile ordinii internaţionale şi reglementărilor ei de acum, toate create pe baze încrederii că super-puterile îşi vor respecta angajamentele solemne privind neproliferarea nucleară.

În acest moment, echilibrul este rupt, oficial şi pe faţă, americanii şi britanicii deschizând cutia cu secrete nucleare pentru Australia. Cu posibilitatea de a face exact acelaşi lucru şi pe mai departe, cel puţin dotând cu submarine de atac cu propulsie nucleară şi alte ţări care s-ar putea adăuga cu mult entuziasm ideii. Dacă asta este oferta, putem fi siguri că amatori se vor găsi. Deocamdată, cadrul operaţional este Pactul ANZUS, chiar dacă doar Australia şi SUA au intrat în combinaţia cu submarinele nucleare, Noua Zeelandă refuzând să participe. Şi iată, aveţi aici analiza completă şi foarte amănunţită asupra capacităţilor chineze în materie de submarine nucleare.

Este pentru a doua oară în istorie când Statele Unite sunt de acord să transfere către un aliat o parte de tehnologie super-sensibilă în domeniul nuclear, precedenta mişcare de acest gen fiind în 1958 în favoarea Marii Britanii, momnt care a transformat această ţară într-o putere nucleară. Este de notat că, tocmai pentru a mai scădea din nivelul de tensiune creat acum, primul ministru australian a spus că intenţia ţării sale este de a colabora cu SUA doar în ce priveşte domeniul propulsiei nucleare şi că Australia nu îşi doreşte să achiziţioneze sau să dezvolte o capacitate militară sau civilă nucleară.

O greşeală însemnată... şi care creează o primejdie serioasă de proliferare...” - spunea James Acton, co-director la Carnegie Endowement for International Peace's Nuclear Policy Program, adăugând că „dacă SUA şi UK sprijină Australia în a dobândi submarine nucleare, atunci oare vor spune NU şi, spre exemplu, Coreii de Sud, ţară ale cărei credenţiale în materie de non-proliferare sunt mai puţin decât perfecte (scuze) şi care are un motivaţii potenţiale multiple pentru proliferare?”.

Consecinţă firească, încp să fie lucrate şi difuzate asemenea comparaţii folosite parţial în războiul de propagandă de război, pate ca avertisment că, de acum, chiar orice este posibil.

Asta este Cutia Pandorei. Şi acum este deschisă larg. Care sunt ţările care vor dori să intre în acest joc care poate însemna finalul tuturor jocurilor?