De la „Summitul Democraţiilor” la „Alianţa Democraţiilor”: propunerea de restructurare a ordinii internaţionale

FOTO EPA-EFE

Un „Summit al Democraţiilor” care de-abia de acum înainte îşi va dovedi valoarea operaţională, odată cu aplicarea garanţiilor de securitate despre care se vorbeşte atât de mult ca nouă promisiune globală şi regională în cazul ţărilor din Estul Europei făcută acum de preşedintele Biden.

În încercarea de a răspunde îngrijorărilor manifestate extrem de presant de liderii ţărilor care vor din nou o „umbrelă americană” pe deplin funcţională apărându-le independenţa.

Dar, aşa cum este cazul întotdeauna atunci când se pregătesc asemenea dezbateri internaţionale la nivel înalt, foarte importante sunt şi semnalele colaterale dacă ele vin din partea unor purtători de mesaj tradiţional acreditaţi ca dispunând de acces la informaţii extrem de sensibile şi care, urmând regulile unui joc diplomatic nescris dar demult exersat, primesc un OK de a pune în dezbaterea publică, neoficial, teme fundamentale şi cu finalitate potenţial explozivă. O fac deoarece nimeni dintre oficiali nu are mandatul de a prezenta asemenea soluţii, dar cineva trebuie s-o facă pentru a testa reacţia publică şi, eventual, pregăti terenul pentru etapele viitoare de implantare.

După părerea mea, aşa se întâmplă acum  când Anders Fogh Rasmussen (foto), fost Secretar General al NATO, acum preşedintele fundaţiei Alliance of Democracies spune că „a venit timpul ca democraţiile lumii să se unească în jurul unor principii”, concentrându-se pe 3 domenii cheie: economie, tehnologie şi sprijin pentru activiştii luptei pentru democraţie din întreaga lume: „scopul meu pe termen lung în cazul acestui proiect este clădirea unei alianţe democratice”, ţările membre urmând a fi conduse de un comitet din care să facă parte „democraţiile puternice”, cele care îndeplinesc integral o listă de criterii foarte precise şi care să le ghideze pe celelalte.

Mai exact, el are în vedere formarea unui grup de conducere denumit „D11” care să fie alcătuit din ţările din G7 (SUA, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie) la care să se adauge Australia, India şi Coreea de Sud. Din punctul său de vedere, explicaţia demersului stă în faptul că ”în acest moment, nu avem o organizaţie internaţională bazată pe principiile libertăţii şi democraţiei...în consecinţă, nu pentru a înlocui ONU, avem nevoie de un forum pentru a ne coordona viziunile asupra modului în care trebuie întărite celelalte organizaţii multilaterale internaţionale şi, mai presus de orice, să oprim înaintarea organizaţiilor autocrate”.

În plus, extrem de important este aspect, această nouă organizaţie care ar urma să aibă un secretariat permanent, va avea o prevedere statutară care să descrie funcţionarea şi aplicarea unui sistem de protecţie similar cu cel descris în Art. 5 din statutul NATO despre apărarea colectivă, vorbind acum despre „un Art. 5 economic” care să poată fi activat în cazul unei ţări asupra căreia se fac presiuni economice sau a cărei economie s-ar afla sub atac.

Foarte interesantă şi novatoare perspectivă pe termen lung. Mai ales că are şi o bază concretă. Vine în contextul în care, de ani şi ani de zile, în momentele de mare tensiune, se dovedeşte că sistemul de relaţii internaţionale gândit după cel de-al Doilea Război Mondial îşi atinge limitele în actuala formulă a ONU, în unele momente realmente nefuncţională datorită tensiunilor dintre diferitele grupe de ţări şi, în final, prin exercitarea dreptului de veto în Consiliul de Securitate care, practic, introduce blocajul final pe aproape orice problemă litigioasă care nu convine uneia sau alteia dintre marile puteri.

Drept care, semnificativă pentru această discuţie este lista publicată de Departamentul de Stat cu cele 110 ţări invitate la Summitul organizat de Preşedintele Biden. Şi, la fel de sugestivă pentru aprecierea sensului propunerii lui Rasmussen, este şi zona de ţări considerate ca imposibil de acceptat în acest cadru politic, începând cu China şi Rusia, dar continuând cu două ţări NATO,Ungaria, Turcia, apoi alte ţări cu politici tradiţional foarte apropiate SUA sau în care americanii au interese strategice de lungă durată: Egipt, Arabia Saudită, Iordania, Qatar şi Emiratele Arabe Unite. Iată două imagini grafice difuzate într-o analiză realizată de Carnegie Endowment for International Pace.

Prima cu repartizarea regională a invitaţilor

Dar, subliniază autorii analizei, nu toate statele invitate îndeplinesc în aceeaşi măsură lista criteriilor diplomatice, anticipând oarecum ideea lansată acum de Rasmussen privind necesitatea unui grup de control şi ghidare a celor care se află totuşi pe drumul cel drept:

Ce-ar putea face o asemenea organizaţie? Răspunsul depinde de statut şi, mai ales, de numărul statelor care vor adera şi de extensia domeniilor pe care vor accepta să colaboreze. Greu de crezut că s-ar putea propune o nouă formulă organizaţională cu extensia de acum a ONU şi care să aibă, din start, măcar câteva dintre atribuţiile sale coercitive, inclusiv formarea de contingente de ”căşti albastre” pentru gestionarea unor situaţii de criză. Dar s-ar putea ca direcţia care să fie favorizată din start este să însemne de fapt apariţia unui organism de coordonare internaţional acceptat cu rol de estimare a funcţionării democraţiei în diverse ţări ale lumii. Posibil (sau chiar extrem de posibil) ca demersul respectiv să fie însoţit, în cazuri foarte serioase, de o coordonare a măsurilor de retorsiune non-militare dar extrem de vizibile şi dureroase pentru statele vizate. Un exemplu în acest sens este boicotul diplomatic a Jocurilor Olimpice de Iarnă din China din partea unora dintre ţările care ar face parte din ”Grupul D11”.

Nu este imposibil ca un asemenea demers să fie transformat într-un sistem internaţional de monitorizare a „stării democraţiei funcţionale” şi care să influenţeze serios opţiunile, şi deciziile altor organizaţii, spre exemplu NATO sau UE, în zona care ne interesează direct. De cealaltă parte, este clar că tensiunile actuale vor fi alimentate direct şi exponenţial, aşa cum este cazul acum prin invitarea Taiwanului în locul Chinei şi excluzând din discuţii şi Rusia, adică două ţări membre ale Consiliului de Securitate, ţări care acuză acum o politică ”de divizare” dusă de SUA.

Ce urmează acum?

Nu mai suntem în timpurile în care răspunsurile erau previzibile, chiar şi în formulele antagonice simplu-antagonice ale Războiului Rece.

Se formează acum noi alianţe globale, după alte reguli, cu alte liste de priorităţi şi, desigur, dacă aici am ajuns, cu propunerea de noi instituţii globale de supraveghere. Era inevitabil să se producă o schimbare. Nu ştiu însă dacă a venit momentul amorsării construcţiei de care vorbeşte Rasmussen pentru că nu este făcută încă estimarea de costuri şi beneficii aduse de o asemenea Alianţă globală de democraţiilor.  

Asta începe acum.