Ieri, Preşedintele Trump a dat un semnal realmente foarte grav deoarece vine să confirme exact acest tip de scenariu-catastrofă şi, în acelaşi timp, arată că se adânceşte starea de conflict politic deschis între SUA şi Turcia.

În mod concret, Donald Trump ameninţă că va „devasta economic Turcia în cazul în care-i va ataca pe kurzi“, cerând stabilirea unei zone de securitate, zonă tampon de 30 km, dar fără a preciza locaţia exactă a acesteia.

Termenul folosit, „devastare economică“, este, în sine, totalmente neobişnuit la acest nivel, fiind folosit în diplomaţie ca ameninţare directă şi fără echivoc înaintea declanşării unei operaţiuni coercitive împotriva unei ţări inamice. Turcia este însă un stat membru NATO, unul dintre cei mai importanţi aliaţi tradiţionali de până acum ai Statelor Unite.

Semnalul american de acum este însă că, pentru a-i apăra pe kurzi, Trump poate ordona o operaţiune coordonată de sufocare economică a aliatului turc, rupând astfel toate regulile scrise şi protocoalele nescrise de funcţionare a Alianţei şi comportamentului între parteneri pentru evitarea escaladării conflictelor. Este vorba despre mecanisme foarte importante şi profunde puse la punct cu greu, timp de decenii, tocmai pentru a garanta funcţionarea Alianţei nu numai pe vreme frumoasă, ci şi în cazul apariţiei unor fricţiuni care nu trebuiau niciodată nici să ajungă să fie vizibile sau, în ultimă instanţă, era obligatoriu să fie rezolvate prin aceste protocoale de cooperare pentru supravieţuire reciprocă. Mesajul lui Trump spune oare că totul poate fi schimbat?

Da, zic turcii, apreciind că preşedintele american a făcut „o eroare fatală“. Şi iată ce spune Ibrahim Kalin, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui Erdogan:

Domnule @realDonaldTrump, teroriştii nu vă pot fi parteneri şi aliaţi. Turcia se aşteaptă ca SUA să onoreze parteneriatul nostru strategic şi nu vrem ca acesta să fie umbrit de propaganda teroristă. Nu există nici o diferenţă între DAESH, PKK, PYD şi YPG. Vom continua să luptăm împotriva tuturor.“

În orice caz, Turcia îşi anunţă intenţia de a continua ofensiva de mare amploare contra organizaţiilor kurde, indiferentă la presiunile americane şi decisă ca, de data această, să „cureţe“ în profunzime teritoriile unde se află bazele celor pe care-i numeşte „terorişti constituind o ameninţare directă pentru securitate şi integritatea Turciei“. Situaţie-limită pentru kurzii din regiune care, înspăimântaţi de consecinţele neaşteptatei decizii americane de retragere totală a trupelor din Siria, a cerut ajutor internaţional, ba chiar a trimis delegaţii pentru a obţine protecţie imediată şi de la Bashar al-Assad.

Prin mişcarea de acum, americanii răspund oare acestui apel şi îşi aduc aminte de ce datorii au faţă de luptării kurzii trimişi mereu în prima linie, atât în Irak, cât şi în Siria, deschizând drumul unităţilor americane şi securizând poziţiile cele mai avansate? La modul romantic, s-ar putea spune asta. Dar cred că e bine să nu uităm la harta răspândirii kurzilor pe teritoriul a trei ţări din Orientul Apropiat pentru a intui că, din nou, povestea despre sprijin pentru independenţa Kurdistanului acoperă p altă temă, acum singura prioritară şi importantă pentru americani.

Tema într-atât de importantă nu poate fi decât intrarea americanilor în faza avansată de construcţie a unei ofensive de mare amploare împotriva Iranului. Şi, conform tipului de logică a planificării militare din Irak pe care l-am văzut aplicat încă din primele zile ale războiului, va fi şi aici nevoie să fie identificat un coridor de intrare securizat pentru trupe terestre, Sarcină care poate reveni unui eşalon kurd, luptători foarte bine antrenaţi, dispunând de tehnică de luptă foarte nouă şi sofisticată furnizată de americani în ultimii ani, Şi, în plus, foarte buni cunoscători ai zonei şi, argument suprem, având familii în regiune. Eşalonul ideal la care visează orice planificator militar. Li se mai poate flutura din nou promisiunea formării Statului Kurd, ar mai merge trucul şi de data asta, chiar dacă episoadele trecute au arătat că, de fiecare dată, aliaţii americani în special şi occidentali în general i-au lăsat de izbelişte imediat după atingerea obiectivelor militare? Poate că da.

Caz în care apare a doua întrebare: dacă SUA şi Israelul (plus o participare simbolică dar necesară din partea unor state din Golf) vor asigura loviturile aeriene. asta va fi suficient? Greu de crezut, aşa că vor trebui să fie trimise în teren forţe terestre. Americane? Foarte greu de imaginat că, foarte curând, se vor repeta campanii de tipul Irak sau Afganistan, date fiind rezultatele lor total neconcludente. Şi, în nici un caz, asta nu se va petrece după doar câteva săptămâni după retragerea trupelor din Siria.

Este oare nevoie deci de o nouă „coaliţie a bunăvoinţei“, cu finanţare americană şi saudită, punând în linia întâi trupe ale unor state care se vor angaja individual în acţiunea militară împotriva Iranului? Posibil. Să vedem dacă asta va fi şi ideea care ar putea să fie susţinută ca posibilă soluţie extremă şi de conferinţa internaţională organizată luna viitoare (13 şi 14 februarie) la Varşovia de către SUA şi Polonia în scopul de a identifica mijloacele de reducere a influenţei regionale a Iranului. Conferinţă la care au fost invitaţi zeci de miniştrii de Externe printre care cei ai Iordaniei, Arabiei Saudite, Israelului, Bahreinului, Emiratelor Arabe Unite şi Marocului. Sigur că de la o asemenea conferinţă care să testeze formarea unei coaliţii până la declanşarea unei operaţiuni militare este o cale foarte lungă. Dar nu într-atât de lungă încât să fie şi imposibilă.

În acest caz, ce va decide România? Care va fi oare opţiunea sa de securitate dat fiind că, spre exemplu, atât SUA, cât şi Turcia ne sunt parteneri strategici?