Cine şi ce câştigă de pe urma eliberării infirmierelor

Calvarul libian trăit de bulgăroaicele deţinute de Ghaddafi a însemnat pentru liderii libian şi francez un câştig politic nesperat Cele cinci infirmiere bulgare şi medicul de

Calvarul libian trăit de bulgăroaicele deţinute de Ghaddafi a însemnat pentru liderii libian şi francez un câştig politic nesperat

Cele cinci infirmiere bulgare şi medicul de origine palestiniană au ajuns, ieri, în Bulgaria. După un calvar de peste opt ani, ei au fost eliberaţi de către autorităţile de la Tripoli, graţie eforturilor depuse de comunitatea internaţională.

Infirmierele Kristina Valceva, Nasia Nenova, Valentina Siropoulo, Valia Cerveniaşka şi Snejana Dimitrova şi medicul Ashraf al-Hajouj, care a obţinut recent cetăţenia bulgară, au fost arestaţi în 1999, în Libia, şi condamnaţi la moarte pentru infestarea, în mod deliberat, cu virusul HIV, a 438 de copii libieni de la spitalul din Benghazi. 56 dintre ei au murit.

Specialişti de renume au respins aceste acuzaţii, afirmând că epidemia a fost generată de condiţiile proaste de igienă existente în spital şi a apărut înainte de venirea infirmierelor. Sentinţa pronunţată pentru cele şase cadre medicale în decembrie 2006, şi reconfirmată de două ori, a fost comutată, pe 17 iulie, cu închisoare pe viaţă, după ce familiile victimelor au renunţat la pedeapsa capitală.

La sosirea pe aeroportul din Sofia, cei şase au fost graţiaţi de preşedintele Gheorghi Pârvanov. Ei au fost transportaţi în Bulgaria cu un avion al preşedinţiei franceze, fiind însoţiţi de soţia preşedintelui Nicolas Sarkozy, Cecilia Sarkozy, şi de comisarul european pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner.

Revederea cu familiile a fost emoţionantă. Primite cu flori şi multă căldură, infirmierele au petrecut însă puţin timp alături de cei dragi. Ele vor fi supuse, în zilele următoare, unor teste medicale la reşedinţa prezidenţială din cartierul Boiana. Extrădarea a fost posibilă graţie acordului bilateral încheiat între Bulgaria şi Libia în domeniul judiciar, în 1984, şi a negocierilor de lungă durată cu autorităţile de la Tripoli.

Istoria unor destine frânte

Au plecat dintr-o ţară confruntată cu probleme economice, sperând la o viaţă mai bună în altă parte. Au ales Libia. În locul prosperităţii mult-visate s-au trezit, peste noapte, în închisoare, acuzate de fapte grave pe care susţin cu tărie că nu le-au comis. Imaginile ce le arătau în spatele gratiilor au făcut înconjurul lumii. Aşa
poate fi rezumată pe scurt istoria tristă a celor cinci bulgăroaice, motivele pentru care au preferat să-şi părăsească ţara şi chinurile pe care le-au suportat atâţia ani.

Cele cinci infirmiere bulgare, alături de alte colege, şi-au părăsit patria debusolate de ritmul lent în care se mişca Bulgaria după căderea regimului comunist. Speranţa unor câştiguri care să le asigure o viaţă normală, pentru ele şi pentru familiile lor, le-a determinat să aleagă "bârlogul" lui Ghaddafi. Fiecare istorie în parte este o mărturie a coşmarului libian.

La 33 de ani, Nasia Nenova a avut curajul să plece, lăsându-l acasă pe Radoslav, fiul ei de numai 11 ani. Pe 6 februarie 1999, la un an după sosirea în Libia, Nasia Nenova şi-a sunat familia. Era fericită. Le-a spus alor ei că are un salariu de cinci ori mai mare decât cel de la spitalul din Sliven, unde lucrase. Trei zile mai târziu a început, însă, coşmarul.

Nasia s-a aflat printre cele 24 de infirmiere bulgare angajate la spitalul al-Fateh din Benghazi şi arestate sub acuzaţia de inoculare intenţionată cu HIV a peste 400 de copii libieni. O bună bucată de vreme, nimeni nu a ştiut nimic. Emil Uzunov, soţul unei alte infirmiere, Valia Cerveniaşka, a fost cel care a atras atenţia opiniei publice şi autorităţilor din Bulgaria asupra întemniţării lor.

Era nevoie de un ţap ispăşitor

Ştirea îmbolnăvirii copiilor a provocat o indignare imensă în Libia. Populaţia revoltată a dat vina pe regim. Încolţit, acesta trebuia să furnizeze mulţimii un vinovat. Străin, dacă se putea. Duse într-o locaţie secretă, infirmierele au trecut printr-un adevărat calvar. Nasia Nenova a avut soarta cea mai crudă. Dezbrăcată, cu mâinile legate fedeleş, lovită cu cabluri, torturată cu şocuri electrice, violată, femeia a ajuns la capătul puterilor.

A fost chiar ameninţată că va fi infectată ea însăşi cu virusul HIV, dacă nu recunoaşte. A sfârşit prin a ceda. Într-un moment de slăbiciune, a mărturisit. În ochii acuzatorilor, dovada de netăgăduit a acestui fapt a fost tentativa ei de sinucidere.

Fără a-i da de urmă timp de trei luni, mama ei, Stanka, profesoară de biologie, şi soţul Ivan, anestezist la spitalul din Sliven, au aflat de soarta ei din presă. În 2006, Radoslav, ajuns la vârsta de 20 de ani, studia la Bordeaux. Acolo a fost înştiinţat că mama sa a fost condamnată la moarte.

Părăsită în mijlocul câinilor înfuriaţi

Valentina Siropoulo visa să îşi ajute fiul, Lubomir, să urmeze o facultate. A fost în culmea fericirii în momentul în care agenţia de recrutare Expomed a anunţat-o că a trecut cu bine testul de angajare. A ajuns în Libia în februarie 1998.

L-a revăzut pe fiul ei, care terminase între timp două facultăţi abia în 2003. Autorităţile de la Tripoli nu permiteau decât o singură vizită pe an, a unei singure persoane. După arestare, Valentina a fost dusă într-un centru de dresare a câinilor poliţişti. Legată la mâini şi la ochi, era lăsată ore în şir în mijlocul animalelor. Chinurile la care a fost supusă au lăsat urme vizibile asupra ei.

O parte a feţei este paralizată. Din cauza torturilor şi a şocurilor electrice, săptămâni la rând nu a putut vorbi. După 22 de luni de detenţie, i s-a permis să le scrie celor dragi. Le-a mărturist acestora că sufletul i-a fost mutilat pentru totdeauna. Cu şase ani mai în vârstă decât Valentina, Snejana Dimitrova şi-a înfruntat familia care nu a privit cu ochi buni "aventura libiană". Arestată împreună cu celelalte infirmiere, a fost eliberată două zile mai târziu. Reţinută din nou, a suportat cu greu detenţia.

De fiecare dată când era nevoită să apară în sala de judecată, era sprijinită de cineva. La 54 de ani, femeia cu părul cărunt şi ochii pustiiţi pare mult mai bătrână. S-a îmbolnăvit de diabet, iar în 2005 a avut o cădere nervoasă. Anul trecut şi-a rupt un picior. Snejana are o nepoţică pe care a văzut-o doar în poze. Colega ei de celulă, Valia Cerveniaşka, a poposit în Libia mult mai devreme, în 1984.

În acele vremuri, ţările din lagărul comunist, precum Bulgaria şi România, întreţineau relaţii de "prietenie" cu liderul libian Muammer al-Ghaddafi. Atraşi de mirajul banilor, Valia şi soţul ei, Emil, au rămas în Libia. Odiseea lor s-a încheiat tragic. Amândoi au fost arestaţi. Emil a fost eliberat la scurt timp şi a putut povesti despre suferinţele îndurate.

Infernul interogatoriilor

Considerată de libieni "capul răutăţilor", Kristina Valceva a trecut prin acelaşi infern. Înainte de interogatorii era legată la ochi, dezbrăcată şi drogată. Cei care îi puneau întrebări îşi stingeau ţigările pe unghiile de la picioare. Se miră că a reuşit să supravieţuiască.

Cum va fi viaţa lor de acum înainte nu îşi pot imagina. Revenirea la o existenţă normală ar putea fi dificilă. Când au fost condamnate pentru prima data la moarte, pe 6 mai 2004, Valentina Siropoulo a şoptit resemnată şi uşor uimită: "Dar ne-au omorât deja".

Parisul şi Tripoli îşi adjudecă dividendele eliberării

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, la fel ca numărul unu libian, Mouammar Ghaddafi, sunt cei doi mari câştigători ai reglementării dosarului infirmierelor bulgare. Atât în termeni financiari, cât şi în materie de prestigiu personal.

Politizată de la bun început, afacerea infirmierelor condamnate în Libia s-a încheiat, logic, tot printr-o reglementare politică. Franţa a redobândit vizibilitate internaţională prin implicarea personală a lui Nicolas Sarkozy în ultima etapă a negocierilor, iar Sarkozy însuşi a căpătat alură de lider european, comenta, ieri, "Le Figaro".

Libia spera să încheie dosarul în timpul mandatului preşedinţiei germane a UE. Ulterior însă, susţin unele surse, după mai multe dezbateri în cercurile puterii de la Tripoli, liderul libian s-a decis să meargă pe mâna lui Sarkozy, un lider de viitor şi interlocutor valabil, la Paris, pentru cel puţin patru ani de acum înainte.

De ce s-a implicat Elysee-ul

Dincolo de efectul imediat - acoperirea mediatică internaţională -, prezenţa franceză la momentul oportun în reglarea dosarului are darul să relanseze o relaţie crucială pentru interesele Parisului în Maghreb. Deşi Franţa a închis ochii, acceptând din partea Libiei doar condamnări mai mult simbolice în cazul atentatului din 1989 (avionul DC-10 cu 170 de pasageri la bord, explodat deasupra Nigerului), Ghaddafi a preferat să-şi negocieze cu Statele Unite şi Marea Britanie spectaculoasa revenire din decembrie 2003, când a anunţat oficial că renunţă la arsenalul de distrugere în masă şi că se înscrie în lupta împotriva terorismului.

Revirimentul Libiei a fost interpretat, însă, la Paris, drept ieşirea unei ţări din sfera de influenţă franceză din Maghreb şi înscrierea sa pe orbita americană.

În plus, dincolo de lupta pentru influenţă, e vorba şi de bani. Libia, o ţară extrem de bogată în zăcăminte de petrol, are mari nevoi în prezent, pentru a îndepărta urmele îndelungatului embargo: şosele, căi ferate, avioane, infrastructuri petroliere, portuare, turistice, echipamente militare etc. Şi mai există şi promisiunea atrăgătoare a obţinerii de concesiuni asupra câmpurilor petrolifere neexploatate încă. Toate sunt domenii în care Franţa râvneşte să se implice.

Avantaj Ghaddafi

Datorită cauţionării Parisului, colonelul Ghaddafi a ieşit basma curată din afacere. Tripoli a anunţat că toate condiţiile pe care ea le-a pus pentru extrădarea infirmierelor "au fost satisfăcute", fără a preciza însă care sunt acestea. "Afacerea a fost reglementată. Noi am primit garanţii pentru normalizarea relaţiilor cu ţările europene şi pentru un acord de parteneriat cu UE'', a afirmat un responsabil libian sub rezerva anonimatului.

Ce conţine parteneriatul UE-Libia

Anunţat ieri de ministrul afacerilor externe de la Tripoli, Abdul-Rahman Chalkam, parteneriatul UE-Libia - principala recompensă obţinută de Ghaddafi din partea Bruxelles-ului - se va concretiza în primul rând într-un program de ajutorare a spitalelor libiene, dar şi în direcţia altor infrastructuri.

Potrivit acordului semnat de comisarul Benita Ferrero-Waldner, Uniunea Europeană s-a angajat să furnizeze <>   pentru copiii infectaţi cu SIDA şi să <> .
UE s-a angajat, de asemenea, să acorde sprijin financiar pentru sistemul educaţional, dar şi pentru susţinerea sistemului de securitate la frontierele din nordul şi sudul Libiei, în cadrul combaterii imigraţiei clandestine. Întregul conţinut al documentelor semnate la Tripoli urma să fie făcut public ieri.

Barroso recunoaşte angajamentele luate

Şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, a recunoscut, ieri, că s-a angajat faţă de liderul libian Muammar Ghaddafi să normalizeze relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Tripoli. Barroso a precizat că, în cursul unei convorbiri telefonice îndelungi şi "călduroase", i-a comunicat lui Ghaddafi "dorinţa UE de normalizare suplimentară a relaţiilor cu Libia", dacă problema infirmierelor bulgare şi a medicului de origine palestiniană va fi "rezolvată".

Şeful Executivului comunitar a promis că toate elementele acordului încheiat cu Tripoli vor fi comunicate de comisarul european pentru relaţii externe Benita Ferrero-Waldner, care a jucat rolul de "curea de transmisie" în negocierile Comisiei cu Libia.

Cei şase care au supravieţuit închisorilor libiene

Valia Cerveniaşka (52 de ani)
Infirmiera , originară din Biala Slatina, a fost descrisă de colegii de la un spital din Bulgaria ca un specialist foarte bun şi o persoană plină de viaţă. Fetele ei au criticat autorităţile de la Sofia pentru modul în care
s-au implicat în rezolvarea situaţiei.

Nasia Nenova(41 de ani)
A beneficiat de sprijinul masiv al colegilor de la spitalul din Sliven. Cu toate acestea, a suferit cel mai mult. Soţul ei, de profesie anestezist, a dat vina pe autorităţile bulgare pentru neputinţa de a obţine eliberarea infirmierelor.

Valentina Siropoulo (48 de ani)
După ce a lucrat 18 ani la spitalul din Pazardjik, s-a trezit în 1999 aruncată într-o celulă mizeră, la 10 kilometri de Tripoli. Şi-a susţinut cu tărie nevinovăţia.

Kristina Valceva (48 de ani)
Socotită principala vinovată, Valceva a părăsit Bulgaria în anul 1991. Soţul ei a fost şi el arestat, în timp ce se interesa de soarta Kristinei la un post de poliţie. Eliberat ulterior, nu a avut voie să plece din Libia.

Snejana Dimitrova (54 de ani)
A lucrat în două spitale din Sofia. Arestată la şase luni după sosirea în Libia, a susţinut tot timpul că o infirmieră, care este şi mamă pe deasupra, nu poate ucide cu sânge rece nişte copii nevinovaţi. Tatăl ei a decedat înainte să afle că fiicei lui i-a fost comutată pedeapsa capitală.

Ashraf Alhajouj (38 de ani)

Medicul palestinian era stagiar la spitalul pediatric al-Fateh din Benghazi, în momentul arestării. 10 luni de cercetări asidue i-au trebuit familiei sale pentru a descoperi unde este întemniţat. În urma acuzaţiilor, rudele au fost nevoite să părăsească Libia. Alhajouj a mărturisit că a fost torturat, dovadă fiind cicatricile de pe trupul său.