Întâlnirea marchează o revigorare a aşa-numitelor discuţii în formatul Normandiei al celor patru state - Rusia, Franţa, Germania şi Ucraina -, care au avut loc ultima dată în 2019. 

Se întâmplă în timp ce ţările europene democrate şi Statele Unite, ameninţă că vor impune sancţiuni drastice Rusiei. 

Acestea includ sancţiuni personale împotriva preşedintelui Vladimir Putin, dacă Federaţia Rusă atacă Ucraina. 

Diplomaţii ca diplomaţii, dar numai naivii pot crede că Moscova a dispus concentrarea a zece divizii la frontiera cu Ucraina, doar pentru a lansa porumbeii păcii. 

După cum tot cei informaţi unilateral pot crede gogoriţa propagandei ruse că NATO subminează securitatea regiunii. 

Asistăm la un interesant şah geopolitic. 

Kremlinul a scos peste 100.000 de militari la antrenamente prelungite, în apropierea graniţei cu Ucraina.

În replică, Casa Albă a obţinut sprijinul aliaţilor pentru sancţiunile posibile în cazul agresiunii militare ruse, chiar dacă la convorbirea telefonică cu unii interlocutori europeni au fost exprimate, cum era şi firesc, diferenţe de percepţie existente între unii aliaţi. 

Dinamica crizei ucrainene este marcată atât de războiul informaţional - pionul american înaintat fiind anunţul cu cei 8.500 de militari ai SUA, trecuţi în starea de alertă maximă, dislocabili în cinci zile în Europa, iar pionul rus fiind brusca manifestaţie a celor 2000 de demonstranţi din Kiev - cât şi de demersurile diplomatice, la finalul săptămânii urmând a fi înaintate Moscovei răspunsurile scrise ale SUA şi NATO, la solicitările nerealiste ale Rusiei. 

După cum a anunţat NATO, un miliard de cetăţeni din ţările membre ale Alianţei Nord-Atlantice au şi îşi vor păstra siguranţa apărării libertăţii lor. 

Iar în acest sens, exerciţiul maritim naval aliat Neptune Strike 22 oferă opţiuni de răspuns proporţionale şi flexibile, pentru a descuraja adversarii şi a apăra arealul NATO. 

Deloc întâmplător, exerciţiul are loc în Marea Mediterană, pe unde vor trece şi navele militare ruseşti speciale pentru desant venite din Marea Baltică, cu destinaţia Marea Neagră. 

După cum se remarcă în editorialul redacţiei ziarului The Guardian:" Rusia a plătit puţin preţ pentru anexarea Crimeei şi pentru stimularea revoltei separatiste în regiunea Donbas în 2014. Există un caz credibil că Rusia este pusă într-o ofensivă militară majoră – nu doar urmăreşte diplomaţia coercitivă – şi că este în interesul Moscovei să acţioneze înainte ca Kievul să primească noi transporturi de arme. Mai presus de toate, în prezent nu există o rampă de ieşire vizibilă pentru Vladimir Putin. Chiar ceea ce spune că Rusia trebuie să contracareze – prezenţa NATO în Europa de Est – creşte din cauza propriilor sale acţiuni. S-ar putea să caute o ieşire; este mai greu să-l vezi în retragere." 

Sigur, că la ora actuală, formatori de opinie de pe mapamond, inclusiv cei mioritici se împart în cei care susţin că invazia militară rusă va avea loc şi aceia care neagă, cu încăpăţânare, că aşa ceva se va întâmpla. 

The Guardian atenţionează, pe cei interesaţi de subiect, că " o analiză a Centrului pentru Strategii de Apărare, un think tank ucrainean, spune că o invazie la scară largă care va captura cea mai mare parte a ţării în următoarele câteva luni pare puţin probabilă, având în vedere formaţiunile actuale de trupe ruseşti. Dar, de asemenea, sugerează că „invazia hibridă” este deja implementată, invocând recentul atac cibernetic. Moscova poate crede că astfel de metode, împreună cu loviturile transfrontaliere cu rachete, sabotajul şi amestecul politic, ar putea fi suficiente, pentru a produce o schimbare a guvernului. (Oferta UE de 1,2 miliarde EUR în asistenţă financiară de urgenţă este concepută pentru a reduce presiunea asupra Kievului.)" 

Nu ştim pe ce bază a emis Centrul pentru Strategii de Apărare, din Ucraina, ipoteza de mai sus, dar retragerea unor diplomaţi occidentali, în frunte cu cei americani, din Kiev, constituie un indiciu mai credibil şi profesionist, în sensul că dincolo de strângerile de mână diplomatice, opţiunea manu militari nu a fost abandonată la Kremlin. 

Asta şi pentru că mai există cuiul lui Pepelea, de fapt al lui Putin, respectiv gazoductul NordStream 2.

Iar Germania ar dori ca acesta să nu fie considerat parte a dosarului geopolitic generat de criza dintre Ucraina şi Rusia, după cum Ungaria, ca şi cum unii politicieni din Budapesta ar trăi pe alt continent, a anunţat că premierul Viktor Mihály Orbán intenţiona să poposească la Moscova, pentru un schimb bilateral de opinii - evident nevinovate - cu preşedintele rus. 

7

Departamentul Apărării al SUA a difuzat o imagine sugestivă de la o paraşutare efectuată ieri, de militari americani şi maghiari în zona Malamute, la Baza Întrunită de la Elmendorf-Richardson / JBER, din Alaska, care rămâne principala platformă strategică de proiecţie a puterii din America. 📷: De Marco Wills.

Este drept că plecăciunea premierului maghiar contează, pe plan economic, gazele livrate de Moscova spre Budapesta fiind de aproximativ cinci ori mai ieftine decât cele vândute României, de Gazprom. 

Pe de altă parte, încremenirea în proiect a diplomaţiei române, care nu a încercat un minimum dialog cu aceea rusească - care are, de pildă, relaţii amiabile bilaterale cu diplomaţia franceză şi cea germană - nu foloseşte nimănui. 

Diplomaţia va continua să conteze, pentru că ministrul britanic al apărării va poposi şi el în capitala rusă, pentru un dialog aplicat cu omologul său, Serghei Şoigu, iar preşedintele Franţei urmează să aibă un dialog telefonic cu preşedintele Federaţiei Ruse. 

De altfel, conform unei luări de poziţie a autorităţilor de la Kiev, de ultimă oră, momentan nu există un pericol iminent de invazie militară rusă în Ucraina. 

Dar, nota bene, aşa cum şi scriu jurnaliştii de la The Guardian, aliaţii acţionează unitar după convorbirea telefonică de luni "coordonarea SUA cu Qatar şi alţi furnizori pentru a aborda deficitul de energie este utilă – şi sunt cu siguranţă mai uniţi decât în ​​2014. Bătăile de tobe ale războiului concentrează minţile şi încurajează solidaritatea. Acest lucru trebuie acum menţinut şi construit." 

Unii compatrioţi s-au mirat că printre interlocutorii europeni ai preşedintelui Joe Biden - preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, preşedintele Consiliului European, Charles Michel, preşedintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Olaf Scholz, prim-ministrul italian Mario Draghi, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, preşedintele polonez Andrzej Duda şi premierul britanic Boris Johnson - la convorbirea telefonică de peste 80 de minute nu a fost şi preşedintele României, dar probabil că explicaţia este că secretarul general adjunct al NATO este român şi astfel a existat un canal de comunicare diplomatică a celor discutate de liderul american cu europenii menţionaţi. 

Un general român, care a reprezentat cu cinste România la NATO, îmi semnala opinia analistului rus Dmitri Tretin, directorul centrului Carnegie din Moscova, inserată în Moscow Times: 

"Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, Statele Unite şi aliaţii săi au stabilit o ordine europeană bazată pe rolul dominant al Americii şi pe poziţia centrală a NATO, ca instrument de reglementare militară şi politică şi de garantare a securităţii occidentale. Rusia, care nu a reuşit să devină parte a Occidentului, în propriile sale condiţii şi a refuzat să accepte rolul inferior care i-a fost oferit, s-a trezit în afara acestei ordini şi a fost nevoită să accepte noua stare de lucruri. Statele Unite erau conştiente de faptul că Rusia este nemulţumită de situaţie, dar au preferat să o ignore, deoarece priveau ţara ca pe o putere în scădere. Istoria a arătat, totuşi, că, dacă o putere mare, învinsă, nu a fost încorporată în ordinea postbelică sau dacă nu i s-a oferit un loc în ea, pe care îl consideră acceptabil, atunci, în timp, va începe să ia măsuri menite să distrugă această ordine sau, cel puţin, să o modifice în mod semnificativ". 

Sigur că avem de a face cu o opinie subiectivă menită mai degrabă să justifice agresivitatea, în timp, a Moscovei şi faţă de Ucraina. 

5

Sursa : Indo-Pacific News.

Dar Dmitri Tretin are dreptate când susţine că "până de curând, preşedintele Vladimir Putin a petrecut mult timp în timpul discuţiilor televizate cu jurnalişti americani, încercând să convingă publicul american că interesele Rusiei nu sunt contrare celor ale Statelor Unite,şi că Moscova şi Washingtonul pot şi ar trebui să îşi unească forţele împotriva provocărilor globale, cum ar fi securitatea universală, ameninţările teroriste sau pandemia." 

Numai că în momentul în care Joe Biden era cu ochii pe realităţile interne ale Statelor Unite, Vladimir Putin a dorit să fie ascultat de omologul american şi aşa s-a ajuns - după scoaterea la încălzire a 10 divizii ale armatei ruse, la nord de Kiev, pe teritoriul Rusiei, dar aproape de graniţa comună cu Ucraina - la întâlnirea celor doi preşedinţi la Geneva. 

Da, Trentin are dreptate şi când scrie, cu obiectivitate, că "mai important este că, pentru prima dată de la discuţiile privind reunificarea Germaniei, Statele Unite s-au aşezat la masa negocierilor cu Rusia pentru a discuta problemele securităţii europene. În plus, pentru prima dată de la recenta retragere din Tratatul privind forţele nucleare cu rază intermediară (INF), Washingtonul şi-a arătat disponibilitatea de a ajunge la un acord privind nedesfăşurarea de rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune în Europa, precum şi privind restricţionarea activităţii militare în Europa de Est." 

Numai că exigenţele nerealiste ale Rusiei - respectiv să nu se extindă NATO în fostele state sovietice; să nu poziţioneze sisteme de arme ofensive în Europa, care ar putea atinge teritoriul Rusiei; şi retragerea infrastructurii militare a NATO din Europa de Est, instalată după semnarea Actului fondator privind relaţiile cu Rusia în 1997 - reprezintă mai degrabă un pariu pierdut de Moscova, probabil cu  speranţa că va obţine ceva în schimb Kremlinul. 

Trentin avansează o ipoteză notabilă: "Este posibil ca aceasta să fie încercarea lui Putin de a compensa acordurile lui Gorbaciov, care nu a reuşit să-şi asigure angajamente obligatorii, din punct de vedere juridic, de a nu se extinde NATO după reunificarea Germaniei. În ultima vreme, acest lucru a devenit din nou un subiect aprig dezbătut în rândul oficialilor şi mass-media ruşi." 

Este amuzant să vezi - între timp - cum nu la Moscova, ci mai pe aproape, necunoscători ai mecanismelor NATO valsează deja la opţiuni viabile poate în cantoanele elveţiene, nu în arealul euroatlantic.

Mai lipseşte să apară, în arena politică românească, un partid politic care să militeze pentru neutralitatea României şi pacea în zona Mării Negre va fi asigurată o mie de ani...

Revenind la Trentin, acesta recunoaşte că neextinderea NATO, pe teritoriul fostei URSS "este de facto implementată, deoarece Statele Unite şi aliaţii săi nu sunt pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru apărarea militară a Ucrainei şi Georgiei, şi este puţin probabil ca acest lucru să se schimbe. Problema nu sunt atât conflictele nerezolvate din Abhazia, Osetia de Sud şi Donbas, cât perspectiva unei confruntări directe cu Rusia în locuri în care Moscova are interese de securitate autentice şi este gata să folosească forţa, pentru a le proteja dacă este necesar. Între timp, Statele Unite nu au astfel de interese sau disponibilitate de a folosi forţa şi, de asemenea, este puţin probabil să se schimbe."

Acelaşi analist rus afirmă că şi "cererea Moscovei de retragere a întregii infrastructuri militare desfăşurate în statele membre ale NATO din Europa de Est este pe atât de imposibilă, pe atât de inutilă în ceea ce priveşte securitatea Rusiei. " 

În schimb, Trentin crede că problema lansatoarelor de sisteme de apărare antirachetă, din România şi Polonia, ar putea fi rezolvată ca parte a unui nou acord INF. 

Numai că Dmitri Tretin şi alţi visători megieşi cu ochii deschişi uită că NATO nu se subordonează Federaţiei Ruse, iar înţelegerile la care cândva se va ajunge ţin de negocieri serioase, pragmatice, realiste, nu de ultimatumuri politico-militare, precum cele două proiecte de tratate ale Rusiei, cu SUA şi cu OTAN. 

Ideea conform căreia reformularea securităţii în Europa va întoarce "pagina unei epoci în care doar Statele Unite dictau" este efectul omiterii cu bună ştiinţă a dictatelor Federaţiei Ruse în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea şi Donbas. 

Sigur că Trentin nu minte când ne avertizează că "dacă Rusia nu îşi poate atinge obiectivul prin mijloace diplomatice, va recurge la alte instrumente şi metode." 

Untitled

Numai că deşi sună plăcut la urechea lui Putin, sintagma "măsuri militaro-tehnice", pe teren, în arealurile de posibile noi confruntări militare, nu sunt suficiente loviturile cu rachete, fie şi hipersonice, nici bombardamentele avioanelor militare ruseşti, mult mai numeroase decât cele ucrainene, nici afluirea diviziilor Rusiei, pe teritoriul Ucrainei, din nord, din est şi din sud. 

Ocuparea militară rapidă a ţinut în Crimeea, unde populaţia a fost de doi ani pregătită, pe diferite canale, de propaganda rusă, cu ceea ce va urma. 

În multinaţionala Ucraină lucrurile vor evolua altfel. 

Cine garantează Rusiei că în timp ce se va lăuda cu înaintarea trupelor sale în Ucraina, nu va pierde brusc Belarusul?... 

Putin a intrat singur într-o capcană, din care vom vedea cu ce chip va ieşi. 

Obsesia Moscovei, de descurajare efectivă a oricărui adversar, are un sens, dacă vizează strict apărarea statalităţii Federaţiei Ruse. 

Cine judecă evoluţiile diplomatice de acum - generate de dorinţa opririi unei noi invazii militare ruseşti în Ucraina - cu teama repetării, în forme moderne, a dictatelor de la München şi de la Viena, din 1938, trăieşte doar în lumea sa de visător, cu ochii pe calculator. 

Sigur, superputerile nucleare SUA şi Rusia sunt acum angrenate, cum susţine Trentin, într-un joc strategic complex, numai că acesta nu se desfăşoară după principiile exclusiviste ale alocuţiunilor publice ale preşedintelui de la Kremlin. 

În loc să asistăm la o invazie a reacţiilor inteligente în arena publică, ne facem cruce la apetenţa pentru vise deloc realiste, ale căror rezumate scrise nu se află în genţile diplomat ale negociatorilor, ambasadorii desemnaţi ai  Statelor Unite şi Federaţiei Ruse. State care reînvaţă acum ce rol are "ruleta europeană."