Un document care merită analiza aprofundată şi la Bucureşti, aşa cum se lecturează, cu certitudine şi în alte mari capitale ale lumii. Şi unde înţelesurile gliseză şi se substituie alternativ de la Franţa la Europa până la o contopire şi sinonimie, altfel nepermise.

E motivul pentru care am preferat mai multe analize: de context, de text, de subtext, de înţeles direct şi de semnificaţie a elementelor ambiguitate căutată ca şi de semnificaţii reale şi intenţii(şi raţiuni) nedeclarate ale propunerilor europene ale Franţei lui Emmanuel Macron. O analiză ce împinge din nou Europa Centrală şi de Est - şi România deopotrivă - spre Marea Alegere Strategică: cu Europa sau cu SUA?

Întreprinderea e extrem de complexă, a reclamat timp şi enorm de multe observaţii. Fireşte că am ales, aici, să fac o prezentare de supra-esenţă. De asemenea, am ocultat nivele de lectură şi conexiuni nepublice, deşi am încercat să păstrăm integritatea textului analizei, încercând să-l prezentăm aici cât mai complet, dar fără referiri şi probe directe sau corelaţii în spaţiile subtile şi nepubice.

Caracteristicile unei abordări europene, europocentriste, franco-centriste şi profund gaullistă, totodeată

Mai întâi, trebuie spus că Emmanuel Macron şi-a învăţat lecţia: suntem departe de abordările directe şi suficient de fruste, deloc nuanţate, ale interviului din The Economist în care declara NATO în moarte cerebrală. Acolo a fost silit să facă revizuiri, paşi înapoi şi să asume înfrângerea – consemnată în textul final al summitului NATO de la Londra, cosemnat de Franţa. Aici e mult mai nuanţat şi mai sofisticat, chiar dacă cu preţul abordării unor elemente mai puţin concrete, a unor actori şi fenomene nenumite până la capăt, a unei ambiguităţi constructive deseori foarte puţin transparente.

Emmanuel Macron se afirmă pe toată linia drept un european sadea şi fără pată, fără rest. Un europo-centrist, nu numai un pro-european, optând pentru o grandoare prezumată a Europei în competiţie egală alături de SUA, China şi Rusia, nu neapărat contra lor. Opţiunea strategică a Europei de la Lisabona la Vladivostok este transparentă, chiar dacă nepronunţată şi dublată subtil şi diplomatic de angajamentele franceze în cadrul NATO şi de invocarea relaţiei transatlantice – spre deosebire de abordările anterioare ale apărării europene fără legătură cu NATO.

În plus, anti-americanismul se relevă pas cu pas în referinţe indirecte sau cuatificate simbolic. Cât despre cealaltă opţiune strategică, UE independentă şi situată între Statele Unite şi China, şi această abordare e menită să îndepărteze malurile euro-atlantice, pregătind solicitarea şi presiunea subtilă faţă de Marea Alegere Strategică împinsă europenilor: sub umbrela nucleară a Franţei, sub regulile sale, sau aiurea – prezenţa umbrelei nucleare americane e ignorată subtil în discurs pentru a evita fracturile logice şi a dirija motivaţiile spre excepţionalismul francez reafirmat.

În plus, discursul are versatilitatea de a utiliza ambiguitatea unor referiri la concepte precum apărare europeană, autonomie strategică şi suveranitate europeană mult mai nuanţat formulate, păstrând acquis-ul comun şi forţând interpretări care propun preeminenţa Franţei fără a o afirma explicit, pe baza excepţionalismului francez post-Brexit bazat pe trei piloni: Arma nucleară, locul de membru permanent în Consiliul de Securitate şi acţiunea şi prezenţa globală a Franţei. Mai mult, suveranitatea europeană se îmbină cu suveranitatea Franţei, tot armonios şi beneficiind de ambiguităţi căutate, fiind o prelungire a acesteia şi cu deciziile determinate neapărat de suveranitatea şi decizia suverană a Franţei, pe baza atributelor excepţionaliste franceze evocate mai sus.

Tot astfel e acoperită şi pornirea nationalist-suveranistă gaullistă a textului – de altfel de Gaulle este pomenit de trei şi o dată celebrul citat al lui von Causevitz despre război ca o continuare a politicii cu alte mijloace. La fel este acoperită pornirea politicilor de putere, respectiv chiar ambiţii de Mare Putere ale Franţei prin confuzia francez-european şi prin recursul constant la multipolarismul celor 5 puteri nucleare, membre permanente ale Consiliului de Securitate şi menţionate în Tratatul de Neproliferare. Europa, în viziunea aceasta nedeclarată a lui Macron - dar transparentă în final, când face invitaţia statelor europene să se alăture Franţei în politica şi umbrela nucleară, fără a marca direct condiţiile acestei participări – devine un fel de sferă de influenţă franceză în materie de securitate, aşa cum, în materie de piaţă comună este mai degrabă o sferă de influenţă germană.

Înfricoşătoarea lume de mâine şi salvatorul francez al Europei

Ceea ce este cu deosebire de apreciat la acest discurs – documentul aferent şi cele subsidiare – este gradul extrem de realism, ilustrarea perfecta, corectă şi la nuanţă a multora dintre problemele şi situaţia curentă înfricoşătoare a lumii, ca şi panoul de valori şi principii comune la care face referire - liberal-democrate, multilateraliste, a lumii bazate pe reguli, care anima fundamentele concepţiei franceze. Preşedintele Macron este cu adevărat un european şi împărtăşim pe deplin valori comune indiscutabile.

Un al doilea element magistral din discurs este faptul că Emmanuel Macron abordează direct elefantul din încăpere, de fiecare dată, respectiv temele cele mai spinoase. Astfel ajunge să pună în prim plan problema dacă SUA ne apără sau nu în caz de atac, problema cumpărării infrastructurii critice de către China, referiri discrete şi nuanţate la Rusia şi atacurile informaţionale, respectiv cibernetice sau chimice(unde referirea la Rusia nici nu apare, doar o enumerare cu locuri - Siria, Malaezia şi Europa) şi cele legate de SUA, care are propria panoplie de ameninţări pe care le aduce Europei, în viziunea lui Macron – economice, digitale, controlul stocării şi a codurilor programelor sale.

În cazul Rusiei, Macron este foarte direct când nu o situează între ameninţări – precum cele teroriste şi presiunile venind din Nordul Africii şi terţe spaţii foste coloniale – în schimb găseşte soluţia clasică franceză de tip Russia First! a securităţii europene desprinsă din interviul anterior: un deal cu Rusia – pe seama cui? Cu câtă naivitate? În ce condiţii? Cum să fie verificate? – şi mâinile libere pentru a face treabă în Africa şi pe terţe continente. El susţine, nici mai mult nici mai puţin, decât faptul că un proiect de apărare şi securitate pentru cetăţenii europeni nu poate exista fără “o viziune politică care favorizează reconstrucţia progresivă a relaţiei de încredere cu Rusia”.

Deci după abordarea Franţa mai întâi, respectiv transpusă într-o formă de suveranism european de tip Europa Globală şi Europa mai întâi, dar sub decizia Franţei, Macron propune mai mult, ca el/Franţa să fie cel care negociază, iar singura condiţie să fie „o Rusie constructivă. O abordare de tip „în primul rând Rusia!” Şi chiar dacă ulterior notează clar că abordarea strategică şi ameninţările trebuie să fie asumate în comun de Europa, din această panoplie a ameninţărilor comun percepute – care să alcătuiască şi o cultură strategică comunăRusia lipseşte cu desăvârşire!!! Iar subiectul nu e negociabil!

Altfel Franţa e salvatorul Europei prin capacităţile sale nucleare mult lăudate, dar şi prin politicile sale de apărare şi descurajare pe această dimensiune, cu componenta nucleară în prim plan. Întregul text trădează, astfel, înclinaţia spre excepţionalim, politică de putere şi chiar ambiţii de Politică de Mare Putere ale Franţei pentru care obiectivul de a intra în viitoarele acorduri de control a armamentelor nucleare, eventual sub eticheta Europei, alături de SUA, China şi Rusia, este cel mai important. Motiv pentru care Rusia e atât de necesară – ca să nu vorbim aici despre acorduri pe terţe spaţii în Africa, unde Parisul şi Moscova se pot pune de acord, dacă Franţa acceptă parteneriatul strategic euro-asiatic european, cu veto-ul Rusiei pe afacerile se apărare şi securitate europene – tip Messeberg - şi eliminarea SUA din Europa.

În privinţa Statelor Unite, Franţa lui Macron menţine NATO şi relaţia transatlantică – utilă şi pentru calmarea spiritelor europenilor din Est - deşi reproşează Statelor Unite războiul economic, absenţa industriei militare autonome europene, dominanţia SUA în zona internet/noile tehnologii şi chiar – fără a o nominaliza direct – distrugerea acordurilor de control a armamentelor, invocând chiar un anumit şantaj pentru apărarea comună şi Apărarea Europei, respectiv pentru asigurarea umbrelei nucleară. În schimb, la fel de subtil, Franţa oferă SUA capabilităţile sale/europene în Extremul Orient, parteneriatele strategice şi sistemul de relaţii post-coloniale globale, din care China e exclusă! O Chină menţionată drept viitor competitor/duşman global al SUA.

Deficitul de credibilitate şi încredere în Macron: proba seriozităţii multilateralismului şi solidarităţii europene.

Discursul lui Macron şi documentele din spatele prezentării nu sunt deloc triviale sau superflu. Sunt extrem de elaborate, au crescut în maturitate şi coerenţă, chiar dacă unele abordări se pot lesne înscrie în capitolul de riscuri la adresa securităţii şi intereselor României provenite din dezvoltări europene şi euro-atlantice necontrolate. Este mult de învăţat din prezentare, textul reclamă şi îndeamnă la lecturi repetate, aşa cum reclamă numeroase precizări, clarificări, consultări bilaterale şi explicaţii din partea Franţei, altfel partener strategic European al ţării noastre.

Documentul nu e perfect, deşi e foarte bine construit. El nu a putut evita inconsistenţe de argumentaţie, contradicţii în secvenţe distincte ale textului ca şi rupturi logice flagrante – cea mai clară îndemnul la realism şi evaluarea lumii aşa cum este, nu aşa cum ne-am dori să fie, pragmatismul din subsidiar şi realizarea politicii de putere care elimină naivitatea că acordurile vor fi respectate, în acelaşi timp o întreagă teorie, obiective şi apel chiar la puterile nucleare, bazate pe prevederile din Tratatul de Neproliferare Nucleară(de ce ar fi acesta o excepţie şi s-ar respecta?)

E motivul pentru care, de această dată, discursul şi prezentarea lui Emmanuel Macron merită şi un pas înainte: evaluarea a ce îi lipseşte pentru a putea fi considerat cu seriozitate de către partenerii europeni şi aliaţii din NATO ai Franţei. În primul rând de România.

Mai întâi, e vorba despre deficitul de credibilitate al lui Macron şi lipsa de încredere în Franţa. Preşedintele francez transmite prin toate mesajele sale că SUA nu e credibilă, că europenii nici nu mai au ce alege între europo-centrism (cu componenta sa eurasianistă şi globală) şi euroatlanticism, pentru că SUA lui Trump nu e de încredere – are divergenţe, controlează infrastructură critică, consideră Europa un partener junior şi şantajează cu retragerea din apărarea europeană/din asigurarea umbrelei nucleare pentru Europa.

De ce ar fi Franţa mai credibilă, când alternativele interne la pro-europeanul Macron sunt euroscepticii Republicani ai lui Sarkozy, mult mai pro-ruşi, şi anti-europenii lui Marine Le Pen? Cu oricare din variante de unde ştim că ieşirea Franţei din UE nu se va face ca în vremurile mult invocatului De Gaule din structurile militare ale NATO? Sau suveranism egoist francez mai franco-centric decât cel profesat azi de Macron însuşi? Fără a mai vorbi despre încrederea în capacităţile nucleare de descurajare ale Franţei – fără triadă nucleară, limitate ca număr, netestate şi nemodernizate - în voinţa sau capacitatea sa de a apăra Europa?

Pentru Estul şi Centrul Europei, referirea la acordul cu Rusia lui Putin, oricât de atentă şi nuanţată ar fi, e inacceptabilă! În plus, solidaritatea mult clamată nu a fost reflectată în elemente mult mai concrete, care duc la respingere sau reticienţă la nivelul apărării comune sau unei Armate Europene ca atare – după cum o propune Franţa, în continuare, prin referirea la cultură strategică comună sau descurajare nucleară europeană cu cei care-şi doresc acest lucru – apropo, tot o formula subtilă de şantaj, constrângere, condiţionare şi separare între europeni, nu o ofertă generoasă unilaterală a ubrelei nucleare a Parisului.

Mă refer aici la investiţiile europene în Europa. La privatizări europene şi convergenţă reală a tuturor statelor membre. De ce Franţa, Germania, celelalte state europene nu au investit cu precădere în noile state europene, nu au susţinut dezvoltarea întregii Europe, înainte de a investi în foste colonii şi oportunităţi globale? De ce nu a exista un asemenea program la extindere, cum nu a existat în momentul crizei economice globale sau a crizei datoriilor suverane? Sau la momentul cvasi-încetării de plăţi a Greciei? De ce a trebuit să privatizeze Grecia cu China portul Pireu şi cu Rusia alte capacităţi economice şi elemente de infrastructură critică? De ce Balcanii de Vest au fost oferiţi Chinei, Rusiei şi Turciei sau statelor arabe predominanţi ca investiţii, influenţă şi dominaţie, atunci când exista deja angajamentul european de la Salonic potrivit căruia statele Balcanilor de Vest vor deveni membre ale UE?

Apoi multipolarismul şi politica de putere, respectiv ambiţiile de Mare Putere ale Franţei, expuse în discurs de Macron, nu sunt deloc compatibile! Şi nasc reacţii naturale în Europa. Iar multilateralismul şi consensul ca şi metoda comunitară a negocierilor cu multe părţi şi atingerea formulei comune, atât de proprie Uniunii Europene, puteau fi elemente care să profite lumii globalizate şi erau elemente de putere proprii UE, alături de forţa sa normativă – resimţită azi pe deplin de Marea Britanie – care erau mai importante de valorificat decât puterea nucleară necredibilă a Franţei.

Raportul recent al Fundaţiei Korber şi a IISS despre Scenariul NATO fără SUA în Europa arată costurile enorme şi nesustenabile a unei Europe autonome, fără Statele Unite, astfel încât prezenţa SUA pe continent este indispensabilă! Ca să nu mai vorbim despre rolul strategic al actorului din exteriorul Europei pentru echilibrarea, balansarea şi evitarea rivalităţilor şi jocurilor de putere din Europa, cu atât mai mult azi, după Brexit şi dispariţia Marii Britanii din conclavul european.