Înţelegeri cu năbădăi şi confruntări ruso-turce în Siria, în vremuri de coronavirus

Foto AFP

Acordurile ruso-turce din 5 martie privind încetarea confruntărilor sunt din ce în ce mai fragile. Trupele lui Assad au rămas la sud de autostrada A5 şi se pregătesc să ia cu asalt zona muntoasă Jabal Zawiya la sud de autostrada A4, controlată de grupuri rebele, cu precădere Hayat Tahrir al-Sham, în timp ce Turcia continua masarea trupelor la nord de A4 în zona de dezescaladare Idlib, gândind şi ea o posibilă operaţiune nouă.

Asta în timp ce trupele turce ajung tot mai des ţinta tuturor părţilor şi confruntările ruso-turce, formal oprite, sunt doar într-un moment de pauză.

Alegeri cruciale pentru Turcia în Siria. Poziţionare şi alianţe fără echivoc

Turcia dansează un joc periculos în Idlib, în vremuri de coronavirus, încercând să-şi apere interesele sau să impună respectarea lor în Siria de către Rusia, SUA regimul Assad şi Damasc. Dar jocul la mai multe mese care i-a permis să navigheze între diferitele fronturi până azi a atins un sfârşit şi ne apropiem de momentul în care ambiguitatea constructivă şi echilibrul între statutul de membru NATO, poziţia americano-israeliană cu nuanţe – opoziţia faţă de YPG şi SDF, forţele siriene majoritar kurde şi forţele de auto-apărare kurde care le conţin – şi parteneriatul în cadrul formatului Astana cu Rusia şi Iran, respectiv acordurile impuse de Rusia pentru Idlib şi postura sa anti-Assad şi de susţinere a grupurilor radicale de opoziţie nu mai poate fi menţinută.

Într-adevăr, Turcia are de făcut alegeri fundamentale tot mai clare: alinierea cu Rusia şi Iran o împing tot mai mult înspre negarea susţinerii ASL, Armatei Siriene libere a rebelilor anti-Assad, inclusiv a grupurilor radicale de opoziţie, multe dintre ele islamiste, radicale, unele chiar teroriste şi marcate ca atare de ONU şi de legislaţia naţională, către parteneriatul cu Iranul care e tot mai greu de acceptat şi către recunoaşterea lui Assad ca lider al Siriei. De partea cealaltă, evident că varianta o îndepărtează de SUA, de NATO dar îi satisface nevoile de Securitate legate de kurzii din SDF/YPG, pe care-i consideră terorişti.

Cealaltă variantă este aceea a alinierii cu SUA, NATO, Israel, menţinerea poziţiilor ferme în Idlib şi continuarea confruntării cu Rusia şi forţele regimului, respectiv cu Iranul. Dar opţiunea o avantajează să rămână pe termen mai lung în Siria, chiar dacă îi limitează orice acţiune împotriva kurzilor de la Est de Eufrat. Iar varianta de mijloc, dansul între părţi şi ambiguitatea constructivă care a ajutat-o atât de mult până azi se transformă în ceea ce i se întâmplă azi, după acceptarea păcii separate impuse de Rusia, respectiv contestarea de către opoziţia radical islamistă care o atacă direct, expunând forţele turce la atacuri venite din ambele părţi din conflict.

Ankara între focuri: ambiguitatea constructivă nu mai e o opţiune

Turcia a pierdut cel puţin 60 de oameni în atacurile ruso-siriano-iraniene pro- Assad către Nordul Idlib şi are cel puţin 6 din posturile sale de observaţie sub asediul regimului Assad. Pe de altă parte, a suferit un atac direct cu rachetă a radicalilor anti-Assad a ucis doi soldaţi şi rănit un al treilea pe 19 martie, chiar după ce proteste masive ale opoziţiei şi grupurilor radicale care nu au fost de acord cu cedările turce în faţa Rusiei au blocat prima tentative de patrulă comună ruso-turcă pe autostrada A4, aşa cum au blocat-o şi pe a doua, la 24 martie.

Aplicarea planului de pace semnat cu Rusia pentru stoparea confruntărilor reciproce, un acord egal cu o căsătorie cu năbădăi, imposibil de aplicat, pe care ambele părţi ştiu că nu-l vor respecta dar îl utilizează la maximum, se dovedeşte o utopie, aşa cum angajamentul de a combate inclusiv militar şi de a elimina grupurile islamiste, radicale sau teroriste este tot o utopie şi o imposibilitate. Regimul Assad încearcă să convingă Rusia să mai permită ajustări teritoriale şi să umble la situaţia de pe teren în favoarea sa.

Dacă siguranţa circulaţiei pe cele două autostrăzi cruciale din Idlib – M4 care leagă Alepul de Tartus, Al Latakia şi bazele ruse de la Mediterană şi M5 carea leagă nordul de Daraa şi frontiera iordaniană – nu are cum să fie asigurată, cât timp grupurile militante sunt de o parte şi de alta, indiferent de tipul de control – turc sau rus, cu atât mai puţin se pune problema unui coridor în jurul lor. Dacă adăugăm şi faptul că regim Assad vrea să ajungă el lângă autostrada A4, dar şi militarizarea şi amplificarea prezenţei turce în nord, premizele confruntării sunt evidente, fiind vorba doar de timp până la izbucnirea luptelor.

Conflictul de valori al lui Erdogan: cu Assad sau tolerând kurzii şi rolul lor în Siria

Turcia trebuie să aleagă între acomodarea cu kurzii şi abandonarea luptelor reciproce şi recunoaşterea regimului Assad, implicit retragerea de pe teren. Or Ankara şi Preşedintele Erdogan ştiu bine că interesele lor pot fi apărate doar de prezenţa militară pe teren. Nici perspectiva retragerii totale a trupelor americane şi dorinţa Ankarei de a prelua resursele de petrol pentru a le folosi la reconstrucţie nu ajută, cu atât mai mult cu cât kurzii şi SDF sunt importanţi nu numai pentru combaterea Daesh, autointitulat Stat Islamic, ci şi pentru paza luptătorilor şi radicalilor încarceraţi, pe care statele europene nu vor să-i repatrieze sub nici un chip.

Apropierea de SUA şi NATO pare cea mai plauzibilă alegere pentru Turcia astăzi, dar doar dacă şi NATO şi SUA fac paşi în încercarea de a sprijini efortul militar al Turciei în Idlib, care înseamnă fie acordarea dreptului aviaţiei sale de a survola şi de a se angaja militar în zonă, fie livrarea de rachete Patriot pentru a asigura protecţia antiaeriană şi ofensiva pe o adâncime mai mare la sud de frontiera turcă, care ar acoperi şi protecţia militanţilor de la sud de A4 împotriva unui eventual atac al regimului. Asta în ciuda dobândirii bateriilor S400 şi, eventual, la schimb cu atacurile(deja existente) împotriva Iranului, Hezbollahului şi miliţiilor şiite, în războiul surd americano-iranian din Siria.

Spaţiu de manevră există, modalităţi de abordare şi teme de negociere există, ba şi voinţă politică, o menţioneză la un briefing trimisul special american James Jeffrey pentru Siria şi Ambasadorul American în Turcia, David Satterfield, la 10 martie, când anunţă analiza profundă americană pentru a găsi modalităţi ca SUA şi NATO să susţină Turcia în Idlib. Cu interdicţia atacării kurzilor şi menţinerea rolului acestora în Siria, dar şi interdicţia în oglindă dată SDF şi YPG de a afecta interesele Ankarei pe teren şi a susţine atacurile regimului împotriva trupelor turce, în caz contrar SUA se retrag din postura de apărător al forţelor kurde.

O alegerea grea şi complexă, care va fi amânată de Ankara cât mai mult posibil, pentru a nu transmite imaginea unei alinieri fără echivoc şi a unei alegeri a părţilor. Şi asta în condiţiile în care epidemia de coronavirus fage ravagii, după ce Iranul şi-a exportat molima către Turcia – 1872 cazuri şi 44 decese declarate – dar şi către Siria, unde statisticile sunt mult mai sărace în date reale şi credibile. Dar iată că, chiar şi în aceste condiţii, pe zonele de confruntări, contrar solicitărilor ONU pentru o încetare a focului atât locală cât şi globală, părţile fără scrupule încearcă obţinerea de avantaje la adăpostul coronavirusului, jucând ţonţoroiul, practice, pe trupurile morţilor ca efect al pandemiei.