Articol din dosarul O te(a)mă permanentă în Est: Ialta II, inclus în ediţia FP România nr 50 (februarie/ martie 2016). Interviul integral a fost publicat pe platforma Defence Matters.
 
Instinctele fundamentale ale sistemului politic rusesc au rămas în viaţă timp de sute de ani, iar după prăbuşirea imperiului s-au adaptat, modificându-şi mecanismele şi retorica. Acum acest sistem se poziţionează ca antiteză a Vestului şi a democraţiilor liberale. Transformarea s-a întâmplat gradual, în special după 2004, după Revoluţia Portocalie din Ucraina, şi devine evidentă după discursul lui Putin din 2007 de pe scena Conferinţei de la Munchen. Kremlinul a dat atunci semnalul că se întoarce la paradigma Fortăreaţa Rusia. De ce? Pentru că leadershipul de la Kremlin a înţeles că politica ferestrelor deschise şi, în esenţă, regimul hibrid – unul cvasi-autoritar, dar care lăsa spaţiu pentru libertatea de exprimare, fiind tolerate chiar şi anumite forme de pluralism – reprezintă o ameninţare pentru autorităţi şi pentru regim. Dacă ai o fereastră deschisă pe jumătate, oamenii, societatea o vor folosi, vor începe să respire un alt aer – dinspre Vest. Iar după ce ruşii au ieşit în stradă în 2011-2012, pentru Moscova a fost un semnal clar că regimul trebuie să-şi intensifice controlul şi să închidă ferestrele. Pe acest fond, avem o schimbare de paradigmă, când se abandonează încercarea de a copia şi imita Vestul, adoptându-se modelul Fortress Russia.
 
Iar aceasta însemna că politica externă devenea captivă agendei interne, orientată de cu totul alte obiective: revenirea preşedintelui macho, îndiguirea şi descurajarea Vestului în interiorul şi în afara Rusiei, reactivarea sferelor privilegiate de interes geopolitic. Toate acestea sunt trăsăturile unei moşteniri din alte timpuri, sunt instincte cvasi-sovietice. Mai mult, schimbarea de paradigmă a însemnat şi abrogarea unor tratate internaţionale: Memorandumul de la Budapesta din 1994, Carta de la Paris din 1990, Acordul de la Helsinki din 1975 privind respectarea suveranităţii teritoriale. Cu alte cuvinte, întregul cadru normativ al ordinii de după Războiul Rece a fost spulberat.
Parteneriatul pentru modernizare pe care s-a bazat strategia UE în relaţia cu Rusia a fost în esenţă un spectacol de pantomimă. Vestul pretindea că Rusia se democratizează, iar Rusia pretindea că îmbrăţişează Vestul.
2014 este un moment foarte important, pentru că este anul confruntării deschise dintre Rusia şi Vest. Dar există şi un aspect pozitiv în demersul lui Putin, pentru că după 2004 Rusia doar mima parteneriatul, prietenia faţă de Vest. Parteneriatul pentru modernizare pe care s-a bazat strategia UE în relaţia cu Rusia a fost în esenţă un spectacol de pantomimă. Vestul pretindea că Rusia se democratizează, iar Rusia pretindea că îmbrăţişează Vestul. Acum totul se vede foarte clar: jocul nu mai este fals. Acest adevăr rece ne permite să vedem stadiul în care ne aflăm.
 
Pe de altă parte, mă întreb dacă Putin ar fi mers atât de departe cu anexarea Crimeii în cazul în care nu ar fi crezut că Vestul este slab? A văzut semnele declinului Vestului, ale retragerii americane sub Administraţia Obama, contracţia popularităţii modelului democraţiei liberale după 2006 şi, nu în ultimul rând, criza construcţiei europene. Toate acestea devin premize operaţionale pentru politica externă a Rusiei înainte de EuroMaidan sau de căderea lui Ianukovici. Teza principală era că Vestul se află în declin şi că Rusia trebuie să umple golul lăsat. Cu siguranţă, Putin a folosit această oportunitate încurajat şi de conciliatorismul democraţiilor liberale faţă de Rusia. Pentru el mesajul a fost: noi suntem puternici, iar ei sunt slabi. „The weak are always beaten” este sloganul lui Putin.
În Vest există o presiune pentru un anumit compromis care să mulţumească şi Rusia, o presiune din partea unor forţe care pledează pentru o formă de „finlandizare” – Ucraina, Moldova, Belarus, Georgia rămânând în zona gri a Rusiei.
Ambiţiile Kremlinului tind spre o Ialta 2.0 – spre forţarea Vestului să accepte o Ialta 2.0. Există o mulţime de semne care arată că Putin şi-ar dori revenirea la o împărţire a puterii şi a sferelor de interes. Si există anumite forţe în Vest, mai ales în Europa, în sfera intelectuală, politică, dar şi economică (o mulţime de corporaţii germane sunt prezente pe piaţa rusă), care spun că există interese comune, că avem nevoie de Rusia ca furnizor de energie. Cu alte cuvinte, există o presiune pentru un anumit compromis care să mulţumească şi Rusia, o presiune din partea unor forţe care pledează pentru o formă de „finlandizare” – Ucraina, Moldova, Belarus, Georgia rămânând în zona gri a Rusiei. Toate aceste forţe vor rămâne active atâta timp cât nu va exista o soluţie reală pentru această imensă zonă gri. Cert este că NATO şi UE nu sunt pregătite să se extindă acolo. De fapt, avem o zonă gri, iar Vestul şi Rusia se vor ciocni aici până când sistemul rusesc este transformat, iar Rusia va căuta alte căi pentru a-şi legitima existenţa.
 
Este o poveste care va continua, dar nu avem nevoie de o nouă Ialta, sau de un Helsinki 2.0. Întreaga arhitectură normativă de tratate internaţionale există. Totul este deja scris. Trebuie doar să le implementăm. Nu avem nevoie de nicio nouă reinterpretare a principiilor.
 
Lilia Shevtsova este senior non-resident fellow la Centre on the United States and Europe, din cadrul Brookings Institution. Discuţia a fost realizată în marja Forumului de la Bucureşti de anul trecut co-organizat de Institutul Aspen România şi de reprezentanţa GMF la Bucureşti; conversaţia a fost transcrisă ca text unitar.
 
Interviul integral, realizat de Octavian Manea, a fost publicat pe platforma Defence Matters.